Viața în oglindă

Vorbeam în articolul „Fjord, Mungiu și ambiguitatea morală” despre felul în care producții artistice de genul acestui film pot crea false echivalențe morale, fiind rapid confiscate și folosite ca portavoce de diverse ideologii. Acest lucru s-a întâmplat deja cu filmul sus-numit, așa cum am prevăzut în articol, de altfel. Aș vrea să insist - nu asupra filmului, ci asupra unei păreri scrise de o persoană care, referindu-se și la film, dar și la realitățile sociale, și vrând să dea impresia de echidistanță probabil, spunea ceva de genul că în societatea asta polarizată în care trăim, toți avem de fapt dreptate, dar nu mai putem trăi unii cu dreptatea celorlalți. Chestia asta mi se pare o afirmație cel puțin periculoasă, deoarece reprezintă exact chintesența conceptului de relativizare și de ambiguitate morală, la care mă văd în situația să tot revin. Ceea ce a spus persoana cu pricina poate părea o perspectivă oarecum înțeleaptă și matură, însă în realitate, ea ascunde una dintre cele ma...

Ascultam la radio, acum ceva timp, un dialog foarte tâmpițel între doi moderatori. Ea îi explica lui cât de frumos este atunci când ceri ajutor chiar dacă nu ai nevoie cu adevarat de el, doar de dragul socializării. Pentru suflet. Pentru țesătura umană. Pentru marele ecosistem afectiv al speciei. Că dacă nu cultivăm dependența emoțională, ne răcim și ne tâmpim, sugera femeia, foarte sigură pe sine. Mi se pare fascinant cum dependența emoțională rebrănduită sub numele de „conectare” devine, în anumite cercuri, semn de sănătate socială. Adică… nu mai e suficient să vorbești cu omul, să îl întrebi ce face, să ieși la o cafea sau să îi spui direct că vrei companie, dacă chiar asta vrei. Nuuu... Trebuie să construiești un mic teatru operațional al inutilității. Să îl suni, de exemplu, ca să te ajute să deschizi un borcan cu castraveți, sau să muți o cană din stânga biroului în dreapta, doar pentru ca apoi să vă priviți emoționați în ochi, recunoscători că ați consolidat fibra comunitară pri...