Viața în oglindă

Ascultam la radio, acum ceva timp, un dialog foarte tâmpițel între doi moderatori. Ea îi explica lui cât de frumos este atunci când ceri ajutor chiar dacă nu ai nevoie cu adevarat de el, doar de dragul socializării. Pentru suflet. Pentru țesătura umană. Pentru marele ecosistem afectiv al speciei. Că dacă nu cultivăm dependența emoțională, ne răcim și ne tâmpim, sugera femeia, foarte sigură pe sine. Mi se pare fascinant cum dependența emoțională rebrănduită sub numele de „conectare” devine, în anumite cercuri, semn de sănătate socială. Adică… nu mai e suficient să vorbești cu omul, să îl întrebi ce face, să ieși la o cafea sau să îi spui direct că vrei companie, dacă chiar asta vrei. Nuuu... Trebuie să construiești un mic teatru operațional al inutilității. Să îl suni, de exemplu, ca să te ajute să deschizi un borcan cu castraveți, sau să muți o cană din stânga biroului în dreapta, doar pentru ca apoi să vă priviți emoționați în ochi, recunoscători că ați consolidat fibra comunitară pri...