Viața în oglindă

La începutul anilor ’90, imediat după revoluție, eram adolescentă și urmăream Star Trek: The Next Generation cu fascinația cuiva care descoperă că lumea ar putea fi și altfel decât ceea ce cunoștea. Serialul nu era doar science-fiction, nu era doar o poveste despre nave spațiale, civilizații extraterestre și tehnologii spectaculoase, ci o proiecție a unui viitor în care mi-ar fi plăcut să trăiesc și, mai ales, a unei umanități în care mi-ar fi plăcut să cred. Mă fascina pe atunci avântul acela de încredere în progresul științific, în inteligență, în capacitatea omului de a depăși limitele prezentului, mă fascina imaginația care nu se oprea la ceea ce exista deja. Inclusiv felul în care serialul a abordat subiecte mari precum inteligența artificială, care abia se conturau în mintea publicului, explorând distincția dintre o tehnologie capabilă să extindă posibilitățile umane și una care poate deveni instrument de control sau distrugere.  Dar, dincolo de toate acestea, mă interesa mai...

Nu țin în cercul meu de apropiați personaje de genul acesta, dar am avut, de-a lungul timpului, destule colege sau cunoscute care se potriveau perfect în tiparul pe care internetul îl numește „pick me”: femei care se străduiau considerabil să întruchipeze imaginea de feminitate pe care foarte mulți bărbați își permit să o normeze. Le vedeam mereu foarte atente la ei, agreabile până la anihilarea asperităților de personalitate, easy-going, ca nu cumva să-i incomodeze sau, doamne ferește, să le lezeze orgoliul. Disponibile pentru orice le-ar fi putut aduce atenția masculină (pentru care păreau că trăiesc) și, în același timp, remarcabil de inventive când venea vorba să le îngroape pe alte femei sub etichete nefavorabile, pentru a le discredita gratuit, chiar dacă unele dintre acestea nici măcar nu le făceau concurență, nefiind evident deloc interesate de genul de atenție după care alergau ele ca la maraton. Amănuntul care m-a dezgustat de fiecare dată este că nu era vorba despre femei ne...

Românul nu are nimic împotriva regulilor, atât timp cât sunt făcute pentru alții. Nici împotriva seriozității, cu condiția să nu i se ceară lui să fie serios. Nici împotriva moralității, dacă aceasta nu-i încurcă socotelile. În rest, mentalitatea lui are o înțelegere remarcabil de elastică a respectării regulilor, elasticitate pe care o numește, după împrejurări, omenie, realism, descurcăreală sau inteligență practică. Rareori îi spune pe numele ei mai puțin măgulitor: lipsă de caracter. În această geografie morală, omul care își respectă cuvântul este rigid, cel care își îndeplinește obligațiile fără să caute portițe pentru a le evita este naiv, iar cel care pretinde ca regulile să fie respectate de toată lumea este, probabil, obtuz, cam fără simțul umorului, deci un individ cu niște probleme de adaptare. În schimb, omul care promite și nu face, care încalcă regulile și se justifică, care greșește constant și găsește imediat vinovați în afara propriei persoane beneficiază de o înțeleg...

Mi se pare că este ceva profund obscen în felul în care societatea i-a educat și încă îi educă pe mulți copii să suporte abuzul și nedreptățile prezente în foarte multe familii (chiar dacă nu ne place deloc să recunoaștem asta), iar apoi, când acei copii devin adulți la rândul lor și încearcă să vorbească despre traumele din copilărie, le cere să fie ei cei „rezonabili”, „împăciuitori” și „înțelegători; le pretinde să ierte.. Părinții încă au voie, destul de nestingheriți, să urle, să umilească, să amenințe, să lovească, să transforme propria casă într-un loc în care toți ceilalți sunt obligați să învețe să le ghicească dispoziția după felul în care deschid sau închid ușile… Copilul, în schimb, „are voie” să nu plângă, să nu răspundă, să nu „provoace”, să-și controleze emoțiile și, mai ales, să nu facă din comportamentul adultului o problemă, pentru că nu are experiența de viață a acestuia, prin urmare nu știe și nu înțelege nimic... Copilul care învață că suferința lui trebuie ad...

Adevărul are, în epoca noastră, o problemă pe care nu știu dacă a avut-o vreodată în aceeași formă: nu mai trebuie neapărat anihilat de cei pe care îi deranjează; este suficient să fie pus să alerge: dintr-o emisiune în alta, dintr-un podcast în altul, dintr-o versiune într-alta, dintr-o declarație în alta, până când, la capătul acestei curse de rezistență, nimeni nu mai știe exact ce s-a întâmplat, dar toată lumea a auzit ceva. Iar când toate lucrurile au fost transformate în păreri, adevărul ajunge să pară doar una dintre ele. Această relativizare permanentă a adevărului nu este doar un produs secundar al epocii post-adevăr. Pentru un ticălos sau agresor, ea poate deveni o veritabilă tactică de supraviețuire. Agresiunea nu se termină întotdeauna în momentul în care fapta este expusă; de multe ori, atunci începe o altă formă de abuz: administrarea realității. Schimbarea decorului. Mutarea reflectorului. Contestarea martorului. Atacarea celui care vorbește. Inventarea unei conspirații....

La Campionatele Europene de gimnastică artistică - Zagreb 2026, România a reușit o performanță care, dacă n-ar fi fost atât de tristă, ar fi fost aproape comică: echipa feminină a terminat calificările pe locul 11 și nu a prins nicio finală pe aparate. Nici măcar una. Asta după ce, în 2025, România a obținut 4 medalii europene de toate culorile, inclusiv cea mai strălucitoare. Într-un sport în care România a construit, vreme de decenii, o adevărată mitologie a excelenței, locul 11 nu este doar un rezultat slab, ci un fel de epavă administrativă a unei reputații care încă mai circulă prin lume cu actele vechi. „Pe vremuri se putea” Da, am avut o Nadia . Am avut echipe legendare. Am avut medalii. Am avut olimpici, profesori considerați autorități incontestabile, școli despre care se spune și astăzi, cu acea solemnitate cu care românii vorbesc despre orice lucru dispărut, că „pe vremuri se făcea și se dregea...”. Da. Se făcea. Dar se făcea în cu totul alte condiții - și aici începe parte...

Multă vreme am crezut că adevăratele familii cu probleme, abuzive și disfuncționale, erau cele care afișau violențe în public, izbucniri zgomotoase și o agresivitate atât de brută și de fățișă, încât nimeni nu ar fi putut pretinde că nu o vede. Mi-a trebuit însă destul timp până să înțeleg că cele mai greu de povestit istorii sunt tocmai acelea care nu lasă aproape nimic de povestit. Nicio scenă memorabilă, niciun gest suficient de spectaculos încât să poată fi transformat în probă, ci doar o succesiune de întâmplări aparent banale, atât de bine învelite în așa-zisa normalitate, încât fiecare dintre ele, privită separat, pare oarecum lipsită de importanță. Răul nu se manifestă întotdeauna prin explozie; uneori are răbdarea picăturii care, fără zgomot, sapă piatra ani la rând. Din afară, tabloul este aproape impecabil. O familie care se caută, care se adună de sărbători, care nu uită aniversările și care își poartă numele prin lume cu o decență suficientă încât nimeni să nu simtă nevoia...