Viața în oglindă

Când îi auzi pe unii cât de bine vorbesc, aproape că ți se face rușine de propria capacitate. Au vocabularul acela perfect al omului moral: principii, valori, merit, responsabilitate, civilizație... Condamnă de rup corupția, cu expresia aceea revoltată care îi face să pară că și-ar da și sângele pentru binele public. Se revoltă împotriva imposturii, a nepotismelor, a sărăciei, împotriva celor care „se descurcă” prin relații, combinații și favoruri obscure. Dacă i-ai asculta într-o cafenea, fără să-i cunoști, ai avea cu siguranță impresia că România încă mai produce cetățeni capabili să țină dreptatea pe umeri ca pe o cruce personală. Toate bune și frumoase, dar adevărata conversație începe abia când contextul se schimbă și se relaxează. Evident, nu e vorba de conversația oficială, lustruită pentru exterior, ci de cea din spatele costumului verbal; aceea care apare când oamenii cred că sunt „între ai lor”, când dispare nevoia de spectacol moral și începe sinceritatea aceea comodă și mur...

Vine un moment când începi să recunoști mirosul moral al oamenilor înainte să le mai asculți discursurile: amestecul acela de politețe mecanică, interes personal și ostilitate ținută sub control ca la un animal sedat insuficient. Îl simți în felul în care cineva zâmbește prea repede, în entuziasmul neverosimil cu care îți spune că „se bucură pentru tine”, sau cu care îți face false complimente, în „căldura” aceea socială care seamănă suspect de mult cu iluminatul artificial din supermarketuri - eficient să vezi bine produsele și să te facă să cumperi, dar ineficient să-ți protejeze ochii. Niște ani, am făcut și eu parte, în măsura în care o faci la tinerețe (adică mai mult din inerție), din „cultul” acesta contemporan care impune cumva optimismul acela obligatoriu, unde trebuie să repeți, aproape ritualic, că oamenii sunt buni „în esență”, că fiecare are luptele lui, că empatia salvează, că iubirea vindecă - și alte sloganuri care sună minunat și arată cool imprimate pe pereții cafenel...

Vreau să vorbesc, de această dată, despre o formă de violență care nu mai are nevoie de curtea școlii,  de pumni stângaci administrați în pauze,  de insulte la adresa hainelor ori a altor bunuri personale; nu mai are nevoie nici de martori zgomotoși, nici de râsete grosiere, nici de justificarea infantilă a „jocului”. Această formă de agresivitate a crescut, la un moment dat, s-a rafinat, și-a învățat lecțiile de mimetism social și, cu siguranță, și-a însușit „arta” fundamentală a epocii moderne: disimularea. Adultul-bully nu mai este o caricatură recognoscibilă și, de altfel, nici nu mai are nevoie să fie, în contextul în care operează. Sigur, nu orice diferență dintre bullying-ul copilăriei și cel al vârstei adulte este mereu atât de clară pe cât ne-ar plăcea să credem... Sunt destui oameni care traversează vârstele fără să-și părăsească niciodată reflexele primitive, păstrându-și aceleași reacții impulsive, aceeași plăcere rudimentară de a domina, aceeași incapacitate ...

  Am văzut recent o dezbatere între un grup de trad wives și unul de feministe. Dincolo de faptul că argumentele umane și educate veneau din partea feministelor (trad wives își bazau filosofia cam exclusiv pe credințe personale și pe Dumnezeu), am simțit nevoia să detaliez niște chestii legate de duelul ăsta al șorțului cu conștiința. Cred că există, în fiecare epocă, câte o modă care se pretinde întoarcere la ordine, la    „ firesc”, la „ce a fost dintotdeauna”. În realitate, aceste mode sunt, aproape fără excepție, produse ale culturii umane, cu anxietățile și afecțiunile ei colective.   Trad wives - fenomen complementar MAGA Dacă în plan public, mișcarea Make America Great Again operează cu nostalgii despre „măreția pierdută” a națiunii, în plan privat trad wives reactivează mitologia „familiei pierdute”, a ordinii patriarhale stabile, a femeii care nu contestă, ci, chipurile, susține. MAGA promite restaurarea unei lumi imaginare – mai „curată”, mai „pu...

  Iată că răul nu mai are nevoie de conspirații sofisticate. Nici de ritualuri secrete, nici de camere obscure tapetate cu simboluri oculte. Răul contemporan e mult mai eficient: stă la lumină, se exprimă coerent, are PR, avocați, conturi verificate și un public deja antrenat să ridice din umeri. În această ecuație, dosarele Epstein nu sunt o bombă, ci un documentar prost montat despre ceva ce se știa deja, dar pe care lumea l-a tratat ca pe un episod opțional. Publicarea lor - oricât de spectaculoasă, de fragmentată, de încărcată cu nume sonore - nu cred că va produce nimic substanțial, din păcate. Nicio epurare morală, nicio reformă, nici măcar un scandal cu adevărat destabilizator. Cel mult, va genera o perioadă de agitație online, o nouă rundă de „șoc și groază”, câteva figuri publice grăbite să se dezică preventiv și oameni obișnuiți convinși că asistă la „demascarea finală”. Apoi… liniște. Nu pentru că adevărul nu ar fi grav – adevărul este de-a dreptul monstruos! -, ci pen...