Viața în oglindă

  Iată că răul nu mai are nevoie de conspirații sofisticate. Nici de ritualuri secrete, nici de camere obscure tapetate cu simboluri oculte. Răul contemporan e mult mai eficient: stă la lumină, se exprimă coerent, are PR, avocați, conturi verificate și un public deja antrenat să ridice din umeri. În această ecuație, dosarele Epstein nu sunt o bombă, ci un documentar prost montat despre ceva ce se știa deja, dar pe care lumea l-a tratat ca pe un episod opțional. Publicarea lor - oricât de spectaculoasă, de fragmentată, de încărcată cu nume sonore - nu cred că va produce nimic substanțial, din păcate. Nici o epurare morală, nici o reformă, nici măcar un scandal cu adevărat destabilizator. Cel mult, va genera o perioadă de agitație online, o nouă rundă de „șoc și groază”, câteva figuri publice grăbite să se dezică preventiv și oameni obișnuiți convinși că asistă la „demascarea finală”. Apoi… liniște. Nu pentru că adevărul nu ar fi grav – adevărul este de-a dreptul monstruos! -, ci p...

 

  Am avut, în decursul timpului, pe lângă mine, destui oameni care țineau neapărat să fie „prieteni” cu toată lumea, adică să mențină relații călduțe cu toți cei din jurul lor, indiferent de calitatea umană a acestora. Experiențele avute cu ei au fost invariabil identice: o succesiune de gesturi mărunte, versatile (ca-să-zic-așa…), niciodată destul de grave încât să poată fi numite trădări, dar suficient de constante încât să lase un reziduu de scârbă pregnantă. Oameni care nu lipsesc niciodată de la nicio masă, dar dispar sistematic din orice confruntare în care ar trebui să îți fie alături; care îți zâmbesc larg când ești prezent și îți negociază absența când nu mai e nimic de câștigat din loialitate. Am ajuns să-i detectez rapid, de îndată ce aud o delimitare ambiguă, sau o politețe forțată, cu iz fetid, care vrea s ă țină loc de caracter.   Sunt oameni care nu au dușmani pentru că evită să aibă poziții vizavi de subiecte importante (iar când se forțează să își exprime ...

  De multe ori, am impresia că trăiesc într-un experiment social prost regizat, senzație care devine tot mai pregnantă pe măsură ce educația și gradul de umanitate tot scad vizibil, peste tot în jur. Motivele sunt nenumărate, dar de data asta o să mă refer la felul în care introvertiții sunt tratați ca niște mecanisme care scârțâie și trebuie reglate urgent, în timp ce extrovertiții primesc, aproape din oficiu, privilegiul deplin al expansiunii sonore și al acaparării spațiului comun. Tăcerea devine rapid o „problemă de corectat”, dar logoreea – printr-un consens difuz – este ridicată la rang de comportament civic recomandat. Cumva, discreția trebuie justificată, pe când gălăgia este lejer tolerată. Consensuri sociale fără sens Cei tăcuți sunt mereu invitați, împinși sau chiar trași de mânecă, cu bădărănie, să „se exprime”, de parcă lumea ar pierde ceva esențial dacă nu le contabilizează fiecare fonem. Între timp, cei care domină aerul cu fluxul lor verbal mai mult sau, mai degra...