Viața în oglindă

Mi se pare că este ceva profund obscen în felul în care societatea i-a educat și încă îi educă pe mulți copii să suporte abuzul și nedreptățile prezente în foarte multe familii, iar apoi, când acei copii devin adulți la rândul lor și încearcă să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat, le cere să fie ei cei „rezonabili”, „împăciuitori” și „înțelegători”. Părinții încă au voie, destul de nestingheriți, să urle, să umilească, să amenințe, să lovească, să transforme propria casă într-un loc în care toți ceilalți sunt obligați să învețe să le ghicească dispoziția după felul în care deschid sau închid ușile… Copilul, în schimb, „are voie” să nu plângă, să nu răspundă, să nu „provoace”, să-și controleze emoțiile și, mai ales, să nu facă din comportamentul adultului o problemă, pentru că nu are experiența de viață a acestuia, prin urmare nu știe și nu înțelege nimic... Un astfel de copil – ca mulți copii din țara asta - învață nu doar că oamenii care au putere asupra lui au dreptul de a fi...

Adevărul are, în epoca noastră, o problemă pe care nu știu dacă a avut-o vreodată în aceeași formă: nu mai trebuie neapărat anihilat de cei pe care îi deranjează; este suficient să fie pus să alerge: dintr-o emisiune în alta, dintr-un podcast în altul, dintr-o versiune într-alta, dintr-o declarație în alta, până când, la capătul acestei curse de rezistență, nimeni nu mai știe exact ce s-a întâmplat, dar toată lumea a auzit ceva. Iar când toate lucrurile au fost transformate în păreri, adevărul ajunge să pară doar una dintre ele. Această relativizare permanentă a adevărului nu este doar un produs secundar al epocii post-adevăr. Pentru abuzator, ea poate deveni o veritabilă tactică de supraviețuire. Abuzul nu se termină întotdeauna în momentul în care fapta este expusă; de multe ori, atunci începe o altă formă de abuz: administrarea realității. Schimbarea decorului. Mutarea reflectorului. Contestarea martorului. Atacarea celui care vorbește. Inventarea unei conspirații. Descoperirea brus...

La Campionatele Europene de gimnastică artistică - Zagreb 2026, România a reușit o performanță care, dacă n-ar fi fost atât de tristă, ar fi fost aproape comică: echipa feminină a terminat calificările pe locul 11 și nu a prins nicio finală pe aparate. Nici măcar una. Asta după ce, în 2025, România a obținut 4 medalii europene de toate culorile, inclusiv cea mai strălucitoare. Într-un sport în care România a construit, vreme de decenii, o adevărată mitologie a excelenței, locul 11 nu este doar un rezultat slab, ci un fel de epavă administrativă a unei reputații care încă mai circulă prin lume cu actele vechi. „Pe vremuri se putea” Da, am avut o Nadia . Am avut echipe legendare. Am avut medalii. Am avut olimpici, profesori considerați autorități incontestabile, școli despre care se spune și astăzi, cu acea solemnitate cu care românii vorbesc despre orice lucru dispărut, că „pe vremuri se făcea și se dregea...”. Da. Se făcea. Dar se făcea în cu totul alte condiții - și aici începe parte...

Multă vreme am crezut că adevăratele familii cu probleme, abuzive și disfuncționale, erau cele care afișau violențe în public, izbucniri zgomotoase și o agresivitate atât de brută și de fățișă, încât nimeni nu ar fi putut pretinde că nu o vede. Mi-a trebuit însă destul timp până să înțeleg că cele mai greu de povestit istorii sunt tocmai acelea care nu lasă aproape nimic de povestit. Nicio scenă memorabilă, niciun gest suficient de spectaculos încât să poată fi transformat în probă, ci doar o succesiune de întâmplări aparent banale, atât de bine învelite în așa-zisa normalitate, încât fiecare dintre ele, privită separat, pare oarecum lipsită de importanță. Răul nu se manifestă întotdeauna prin explozie; uneori are răbdarea picăturii care, fără zgomot, sapă piatra ani la rând. Din afară, tabloul este aproape impecabil. O familie care se caută, care se adună de sărbători, care nu uită aniversările și care își poartă numele prin lume cu o decență suficientă încât nimeni să nu simtă nevoia...

Nu mi-a fost niciodată greu să înțeleg de ce unii oameni fac rău. Însă mi-a fost foarte greu să înțeleg altceva: de ce, după ce fac rău, par să meargă mai departe cu atâta ușurință. De ce omul care a umilit, manipulat, agresat, distrus, pare să fie în continuare înconjurat de lume, de rude, de prieteni-colegi-camarazi sau ce-or fi ei, de admiratori și de oportunități, în timp ce cel care a încasat loviturile rămâne, adesea, singur, încercând să înțeleagă ce i s-a întâmplat, cheltuind timp prețios și suflet? În copilărie ni se livrează o mitologie morală teribil de simplificată. În povești, răul este pedepsit. Personajul negativ sfârșește izolat, detestat, înfrânt. Personajul bun, dimpotrivă, găsește sprijin, iubire, apreciere colectivă și recunoaștere. Numai că realitatea nu pare să fi citit aceste povești... În realitate, agresorul este adesea un foarte bun administrator al aparențelor. De altfel, aceasta este chiar una dintre condițiile succesului său... Nu poți agresa oameni vreme î...

Vorbeam în articolul „Fjord, Mungiu și ambiguitatea morală” despre felul în care producții artistice de genul acestui film pot crea false echivalențe morale, fiind rapid confiscate și folosite ca portavoce de diverse ideologii. Acest lucru s-a întâmplat deja cu filmul sus-numit, așa cum am prevăzut în articol, de altfel. Aș vrea să insist - nu asupra filmului, ci asupra unei păreri scrise de o persoană care, referindu-se și la film, dar și la realitățile sociale, și vrând să dea impresia de echidistanță probabil, spunea ceva de genul că în societatea asta polarizată în care trăim, toți avem de fapt dreptate, dar nu mai putem trăi unii cu dreptatea celorlalți. Chestia asta mi se pare o afirmație cel puțin periculoasă, deoarece reprezintă exact chintesența conceptului de relativizare și de ambiguitate morală, la care mă văd în situația să tot revin. Ceea ce a spus persoana cu pricina poate părea o perspectivă oarecum înțeleaptă și matură, însă în realitate, ea ascunde una dintre cele ma...

Ascultam la radio, acum ceva timp, un dialog foarte tâmpițel între doi moderatori. Ea îi explica lui cât de frumos este atunci când ceri ajutor chiar dacă nu ai nevoie cu adevarat de el, doar de dragul socializării. Pentru suflet. Pentru țesătura umană. Pentru marele ecosistem afectiv al speciei. Că dacă nu cultivăm dependența emoțională, ne răcim și ne tâmpim, sugera femeia, foarte sigură pe sine. Mi se pare fascinant cum dependența emoțională rebrănduită sub numele de „conectare” devine, în anumite cercuri, semn de sănătate socială. Adică… nu mai e suficient să vorbești cu omul, să îl întrebi ce face, să ieși la o cafea sau să îi spui direct că vrei companie, dacă chiar asta vrei. Nuuu... Trebuie să construiești un mic teatru operațional al inutilității. Să îl suni, de exemplu, ca să te ajute să deschizi un borcan cu castraveți, sau să muți o cană din stânga biroului în dreapta, doar pentru ca apoi să vă priviți emoționați în ochi, recunoscători că ați consolidat fibra comunitară pri...