Viața în oglindă

  Așa începe totul: cu un râs. Nu unul sănătos, ci acel tip de ”umor” toxic care camuflează hărțuirea emoțională în jovialitate. O glumă „inofensivă” despre chipul cuiva, o remarcă aparent spontană, dar atent direcționată către cel care nu corespunde unui standard estetic acceptat. Și cu o adunătură de inși siguri pe superioritatea lor, care râd ca și cum ar fi defecat vreun mare adevăr universal. În spatele acestor glume pe seama înfățișării se află însă o formă insidioasă de bullying, de dispreț ritualic care se hrănește din sentimentul apartenenței la o masă moralmente degenerată. Cât de prăbușit în tine trebuie să fii, încât să-ți validezi existența râzând de înfățișarea altuia?  Câtă furie și frustrare zace în tine dacă batjocura, camuflată în nu-știu-ce umor, e forma ta de autovalidare?  Și cât de insignifiant să te simți în propria viață, dacă îți provoacă plăcere autentică să arunci cu ridicol în chipul unui om… în văzul tuturor?    Euforic, te hrănești ...

  Ni se spune în toate felurile că părinții nu trebuie judecați. Trebuie acceptați. Trebuie iertați - oricât ar fi greșit, lovit sau distrus. Părinții, inclusiv cei toxici, abuzivi (căci la ei ne vom referi), se înalță în icoane de familie, chiar și atunci când crucea pe care ne-au așezat viața atârnă inuman de greu. Mitologia parentală nu se negociază: rămâne inviolabilă, chiar și atunci când faptele ei mutilează suflete. Părintele este ridicat la rang de entitate metafizică. Nu mai e om - e un simbol. Nu mai poate greși – este doar „neînțeles” de cei care nu sunt capabili, zice-se, să înțeleagă. Și orice tentativă de a-l demitiza e văzută ca un sacrilegiu. A-ți spune adevărul despre suferința trăită în copilărie este un gest privit nu ca un act de vindecare, ci ca o lipsă de recunoștință. Victima trebuie să păstreze ”decența” mutilării sale discrete. Să tacă. Și, neapărat, să ierte, pentru că așa ”se cuvine”. Obligativitatea iertării = captivitate emoțională Iertarea, în aceast...