Viața în oglindă

 

  Ni se spune în toate felurile că părinții nu trebuie judecați. Trebuie acceptați. Trebuie iertați - oricât ar fi greșit, lovit sau distrus. Părinții, inclusiv cei toxici, abuzivi (căci la ei ne vom referi), se înalță în icoane de familie, chiar și atunci când crucea pe care ne-au așezat viața atârnă inuman de greu. Mitologia parentală nu se negociază: rămâne inviolabilă, chiar și atunci când faptele ei mutilează suflete. Părintele este ridicat la rang de entitate metafizică. Nu mai e om - e un simbol. Nu mai poate greși – este doar „neînțeles” de cei care nu sunt capabili, zice-se, să înțeleagă. Și orice tentativă de a-l demitiza e văzută ca un sacrilegiu. A-ți spune adevărul despre suferința trăită în copilărie este un gest privit nu ca un act de vindecare, ci ca o lipsă de recunoștință. Victima trebuie să păstreze ”decența” mutilării sale discrete. Să tacă. Și, neapărat, să ierte, pentru că așa ”se cuvine”. Obligativitatea iertării = captivitate emoțională Iertarea, în aceast...