Viața în oglindă

Cazul Bodnariu , care a produs o undă de șoc tocmai prin discrepanța dintre limbajul juridic și limbajul afectiv al publicului, a funcționat ca un fel de test de rezistență pentru convingerea aceea difuză, care răzbate din discursurile tradiționaliste, despre infailibilitatea familiei. Este în continuare foarte răspândită ideea că familia, oricât de degradată ar fi în conținutul ei concret, rămâne prin definiție un spațiu mai bun pentru copil decât orice alternativă. Din nefericire pentru apologeți, aceasta nu este însă o teză argumentată, ci doar o axiomă culturală. Într-o societate care a avut în mod istoric repere morale dintre cele mai îndoielnice, dar care este în continuare foarte rezistentă la schimbare, și în care umanitatea (adevărată, nu afișată) este extrem de rară, totul se bulversează suspect de repede când răul apare în unul dintre acele spații pe care societatea le sacralizează obsesiv: familia, tradiția, autoritatea părintească, religia, „valorile”. În jurul acestor ter...

Când îi auzi pe unii cât de bine vorbesc, aproape că ți se face rușine de propria capacitate. Au vocabularul acela perfect al omului moral: principii, valori, merit, responsabilitate, civilizație... Condamnă de rup corupția, cu expresia aceea revoltată care îi face să pară că și-ar da și sângele pentru binele public. Se revoltă împotriva imposturii, a nepotismelor, a sărăciei, împotriva celor care „se descurcă” prin relații, combinații și favoruri obscure. Dacă i-ai asculta într-o cafenea, fără să-i cunoști, ai avea cu siguranță impresia că România încă mai produce cetățeni capabili să țină dreptatea pe umeri ca pe o cruce personală. Toate bune și frumoase, dar adevărata conversație începe abia când contextul se schimbă și se relaxează. Evident, nu e vorba de conversația oficială, lustruită pentru exterior, ci de cea din spatele costumului verbal; aceea care apare când oamenii cred că sunt „între ai lor”, când dispare nevoia de spectacol moral și începe sinceritatea aceea comodă și mur...

Vine un moment când începi să recunoști mirosul moral al oamenilor înainte să le mai asculți discursurile: amestecul acela de politețe mecanică, interes personal și ostilitate ținută sub control ca la un animal sedat insuficient. Îl simți în felul în care cineva zâmbește prea repede, în entuziasmul neverosimil cu care îți spune că „se bucură pentru tine”, sau cu care îți face false complimente, în „căldura” aceea socială care seamănă suspect de mult cu iluminatul artificial din supermarketuri - eficient să vezi bine produsele și să te facă să le cumperi, dar ineficient să-ți protejeze ochii. Niște ani, am făcut și eu parte, în măsura în care o faci la tinerețe (adică mai mult din inerție), din „cultul” contemporan care impune cumva optimismul acela obligatoriu, unde trebuie să repeți, aproape ritualic, că oamenii sunt buni „în esență”, că fiecare are luptele lui, că empatia salvează, că iubirea vindecă - și alte sloganuri care sună minunat și arată cool imprimate pe pereții cafenelelor...

Vreau să vorbesc, de această dată, despre o formă de violență care nu mai are nevoie de curtea școlii,  de pumni stângaci administrați în pauze,  de insulte la adresa hainelor ori a altor bunuri personale; nu mai are nevoie nici de martori zgomotoși, nici de râsete grosiere, nici de justificarea infantilă a „jocului”. Această formă de agresivitate a crescut, la un moment dat, s-a rafinat, și-a învățat lecțiile de mimetism social și, cu siguranță, și-a însușit „arta” fundamentală a epocii moderne: disimularea. Adultul-bully nu mai este o caricatură recognoscibilă și, de altfel, nici nu mai are nevoie să fie, în contextul în care operează. Sigur, nu orice diferență dintre bullying-ul copilăriei și cel al vârstei adulte este mereu atât de clară pe cât ne-ar plăcea să credem... Sunt destui oameni care traversează vârstele fără să-și părăsească niciodată reflexele primitive, păstrându-și aceleași reacții impulsive, aceeași plăcere rudimentară de a domina, aceeași incapacitate ...