Viața în oglindă

  Dacă avem bun simț și ne uităm bine în jur, n-avem cum să nu vedem că civilizația autohtonă bâjbâie în continuare prin întuneric. Pentru că, departe de marile conflicte politice sau de scenele violente din filme, adevărata agresivitate se desfășoară în tăcere, în micile gesturi zilnice. În felul în care oamenii obișnuiți își fac loc cu forța în conversații, în spațiul public, în trafic și așa mai departe, pentru a-și oferi iluzia că astfel sunt mai relevanți și contează mai mult decât ”proștii”. Ceea ce se ascunde sub acest tipar este mentalitatea de agresor: aceeași nevoie de a domina, de a controla și de a forța - doar transpusă în forme „banale”, aparent nesemnificative. Agresivitatea de lângă noi Un agresor (termen generic, care nu se referă doar la genul masculin) este cel care recurge la forță – fizică, verbală, psihologică sau simbolică – pentru a domina, controla, intimida sau răni o altă persoană. Agresiunea poate fi directă (lovituri, jigniri, amenințări) sau indirectă...

  Moartea lui Ion Iliescu a readus la suprafață nu doar amintirile unui trecut greu de digerat, ci și reflexul nostru atent cultivat de a acoperi cu un strat gros de laudă tot ce încape într-un sicriu. Se spune că despre morți trebuie să vorbim doar de bine, dar această așa-zisă regulă pe care o trâmbițează toți ”deontologii” este doar o formă de cenzură sentimentală, un pact tacit prin care realitatea e îngropată odată cu trupul, chiar dacă acesta i-a aparținut unui ticălos…  E un reflex social comod. În loc să privim lucid înapoi, închidem ochii și îndesăm realitatea sub preș, deoarece suntem mai mult decât obișnuiți să spunem că ”așa se face”, ”așa se cuvine”. În familie, la muncă - cu toții avem exemple în jurul nostru: persoane care, în viață, au rănit teribil, au făcut mult rău, au abuzat, au manipulat. Iar după moarte, au devenit brusc „oameni cumsecade”, în amintirile superficiale rostite în public, cu glas tremurat.  Moartea lui Iliescu este o ilustrare la scară ...