Viața în oglindă

  Unele lecții n-au fost învățate niciodată, iar din acest motiv, acum, în secolul 21, spre rușinea noastră, ne confruntăm cu exploatarea deșănțată a unor frici sociale și personale, de către unii cu pretenții de oameni cumsecade, familiști și dreptcredincioși, care  care știu să vorbească pe limba celor mulți și  speriați de ”ghei”, ”neo-marxism”, feminism, 5G și cunoaștere științifică, apologeți ai lui Putin, Trump, Zelea-Codreanu, Orban și alți ”patrioți adevărați”, dar pe care nu-i sperie deloc abuzurile din propria lor casă, pe care refuză să le recunoască... Ar trebui să ne fie frică. Democrația este al naibii de fragilă și putem ajunge ușor în situația să regretăm amarnic că am pierdut-o. Un mini-documentar Recorder , care merită văzut.

  Momentul în care timpul însuși își trage sufletul, o secundă suspendată între două respirații ale universului: liniștea - acel concept pe care niciun cuvânt parcă nu îl poate defini pe deplin. Liniștea nu este absența sunetului, ci mai degrabă plenitudinea sa. Liniștea nu e tăcere, ci un câmp magnetic ce atrage toate vocile nevăzute, toate gândurile uitate, toate umbrele care nu și-au găsit încă locul. Ne înconjoară pretutindeni – în șoaptele nopții, în spațiul dintre bătăile inimii – dar rareori avem curajul să o privim în ochi. E atât de densă și totuși atât de fragilă, asemenea unui fir de păianjen care tremură la cea mai mică adiere. Liniștea e un sanctuar care ne intimidează, poate pentru că în prezența ei suntem obligați să ne întâlnim cu noi înșine. Fără scuze, fără evadări. Există o liniște care precede furtuna, o liniște care însoțește meditația, o liniște care învăluie moartea, o liniște a dimineții, înainte ca lumea să își deschidă pleoapele, sau liniștea dint...

   Fascinația (și, de multe ori, aproape fetișul!) pentru procreare și idealizarea nașterii ca sursă de bine absolut au rădăcini adânci în mentalul colectiv, susținute fiind de o ideologie zisă acum ”pro-life”, trâmbițată de-a lungul timpului de lideri politici, figuri religioase și instituții sociale care și-au construit mesajele (ultra)conservatoare în jurul intereselor pe care le-au avut. Privită la microscop, această idee devine o construcție mentală fascinantă: pronatalismul nu este doar o simplă încurajare a creșterii populației, ci un mecanism de control social, o imperativă mascată de o așa-zisă responsabilitate față de specie. E paradoxal cum acest impuls de reproducere, aparent atât de firesc, devine mai puțin o alegere liberă și mai mult o presiune socială, mascată de discursuri despre „firesc” și „natural”, definite, desigur, de cei care au puterea și interesele să o facă.    De la instinct la condiționare socială: anatomia discursului despre „natural” ...