Despre Pseudo-Nevoi și Dependențe: Elogiul Neajutorării Strategice

Ascultam la radio, acum ceva timp, un dialog foarte tâmpițel între doi moderatori. Ea îi explica lui cât de frumos este atunci când ceri ajutor chiar dacă nu ai nevoie cu adevarat de el, doar de dragul socializării. Pentru suflet. Pentru țesătura umană. Pentru marele ecosistem afectiv al speciei. Că dacă nu cultivăm dependența emoțională, ne răcim și ne tâmpim, sugera femeia, foarte sigură pe sine.

Mi se pare fascinant cum dependența emoțională rebrănduită sub numele de „conectare” devine, în anumite cercuri, semn de sănătate socială. Adică… nu mai e suficient să vorbești cu omul, să îl întrebi ce face, să ieși la o cafea sau să îi spui direct că vrei companie, dacă chiar asta vrei. Nuuu... Trebuie să construiești un mic teatru operațional al inutilității. Să îl suni, de exemplu, ca să te ajute să deschizi un borcan cu castraveți, sau să muți o cană din stânga biroului în dreapta, doar pentru ca apoi să vă priviți emoționați în ochi, recunoscători că ați consolidat fibra comunitară prin manipularea unor obiecte de sticlă ori ceramică.

Comunitatea construită din pretexte 

Există, aparent, oameni care cred că relațiile interumane sunt atât de fragile, încât fără cereri artificiale de ajutor se dezintegrează instantaneu, ca biscuiții ieftini în ceai. Că dacă nu îl pui pe vecin să îți țină scara o dată pe săptămână - deși scara stă foarte bine și singură - societatea occidentală intră în colaps moral și ajungem toți niște zombi, care își plătesc facturile online fără să mai simtă nimic, dom`le...

E extraordinar cât de mult disprețuiesc unii oameni relațiile sincere. Pentru ei, relația trebuie cosmetizată cu tot felul de fraude afective. Conversația nu mai ajunge. Sinceritatea este suspectă. Dar dacă îl faci pe altul să creadă că fără el nu te descurci să scoți un ștecher din priză sau să închizi un geam, atunci, da, relația capătă consistență ontologică. În sfârșit, există sens! În sfârșit, suntem mamifere sociale validate!

Îmi și imaginez unde poate ajunge filosofia asta dacă este dusă până la capăt. Oameni perfect sănătoși chemând ambulanța ca să nu se destrame comunitatea. Corporații organizând simulări de incendiu emoțional pentru team building. Cupluri care, după zece ani de relație, nu își mai spun „te iubesc”, ci „poți să mă ajuți să apăs butonul de la lift?”, iar celălalt izbucnește în lacrimi de recunoștință umană…

Pentru că, în fond, asta pare să fie tragedia modernă în viziunea acestor predicatori ai interdependenței decorative: că tot mai mulți oameni au început să fie autonomi în anumite chestiuni. Și autonomia îi sperie. Un om care poate să își rezolve singur problemele obișnuite devine suspect. Îl cataloghează rapid „deontologii” ca fiind rece, arogant, aproape inuman, pentru că, desigur, nu participă suficient la ritualul infantil al confirmării reciproce.

Conectarea artificială și nostalgia dependenței 

Există ceva profund ridicol și comic în obsesia asta contemporană de a transforma orice gest banal într-un ceremonial terapeutic. Nu mai deschizi o ușă, ci creezi intimitate. Nu mai ceri o informație, ci facilitezi vulnerabilitate. Nu mai vorbești cu omul pentru că ai ceva de zis, ci îl instrumentalizezi afectiv printr-o pseudo-nevoie atent ambalată.

Iar partea cea mai amuzantă este că toate aceste interacțiuni regizate trebuie să fie, obligatoriu, pozitive. Din scenariile acestea, oamenii ies întotdeauna mai buni, mai calzi, mai conectați. Aproape că îi vezi plutind câțiva centimetri deasupra trotuarului, după ce au participat la marele schimb de inutilități funcționale. Cel care a cerut ajutorul descoperă câtă frumusețe există în vulnerabilitate, iar cel care l-a oferit își confirmă încă o dată statutul de rezervă strategică de noblețe a umanității. Totul este altruism pur, distilat până la esență. Oameni atât de buni, încât au nevoie permanent să creeze contexte în care bunătatea lor să poată fi observată și admirată.

Și totul, desigur, cu aerul condescendent al celor convinși că au descoperit secretul umanității pierdute. Ca și cum civilizația n-ar fi supraviețuit milenii întregi fără ca oamenii să se prefacă neajutorați doar pentru puțină conversație de marți dimineață, care să-i ajute să se autoiluzioneze că sunt mai mult decât niște ființe lamentabile și profund plictisite de lipsa proprie de sens.