Viața în oglindă

  Finalul serialului ”The Handmaid’s Tale” a fost dezamăgitor, nu pentru că ar fi fost lipsit de dramatism, ci pentru că și-a abandonat propria miză. Adaptarea după romanul distopic al lui Margaret Atwood începe ca un exercițiu de luciditate asupra opresiunii și sfârșește ca o melodramă vizuală care estetizează suferința și pervertește mesajul. Ceea ce trebuia să fie o critică implacabilă a teocrației și violenței sistemice ajunge, treptat, să glorifice maternitatea ca destin și să reabiliteze agresori. Într-o lume media saturată de pseudo-profunzime, ”The Handmaid’s Tale” se prăbușește spectaculos în clișeu. Am văzut finalul și am rămas cu un gust amar. Serialul ”The Handmaid`s Tale” s-a transformat, din păcate, într-o trădare de viziune. De intenție. De profunzime. O trădare care nu ” urlă ” , dar care, asemenea unei dureri surde, se instalează lent și definitiv în mintea spectatorului care a investit,   în acest serial , speranța unui gând provocator. „The Handmaid’s Ta...

Singurătatea nu înseamnă neapărat a fi izolat, așa cum o definesc cei care se tem cumplit de ea. Există singurătatea aceea profundă, care nu derivă din absența oamenilor, ci dintr-o nepotrivire existențială între interiorul propriu și limbajul lumii. Este o izolare subtilă, nu socială, ci ontologică – o stare de fond, aproape fizică, resimțită nu neapărat ca lipsă de apartenență, ci ca imposibilitate de suprapunere cu realitatea comună. Această stare nu se cere înțeleasă, ci doar recunoscută ca fiind mereu prezentă, ca o frecvență joasă pe care doar unii o aud.   O singurătate ce nu derivă din lipsa celorlalți, pentru că nu de absența companiei e vorba neapărat, ci despre absența unui limbaj comun, a unei arhitecturi relaționale care să includă și acest mod de a fi. O singurătate care nu se manifestă zgomotos, ci se așază liniștit în straturile adânci ale conștiinței, ca o notă care nu intră niciodată în armonie, oricât s-ar modula.  Ea nu presupune marginalizare în sensul so...