Viața în oglindă

 

Am avut, în decursul timpului, pe lângă mine, destui oameni care țineau neapărat să fie „prieteni” cu toată lumea, adică să mențină relații călduțe cu toți cei din jurul lor, indiferent de calitatea umană a acestora. Experiențele avute cu ei au fost invariabil identice: o succesiune de gesturi mărunte, versatile (ca-să-zic-așa…), niciodată destul de grave încât să poată fi numite trădări, dar suficient de constante încât să lase un reziduu de scârbă pregnantă. Oameni care nu lipsesc niciodată de la nicio masă, dar dispar sistematic din orice confruntare în care ar trebui să îți fie alături; care îți zâmbesc larg când ești prezent și îți negociază absența când nu mai e nimic de câștigat din loialitate. Am ajuns să-i detectez rapid, de îndată ce aud o delimitare ambiguă, sau o politețe forțată, cu iz fetid, care vrea s ă țină loc de caracter.   Sunt oameni care nu au dușmani pentru că evită să aibă poziții vizavi de subiecte importante (iar când se forțează să își exprime totuși ...

  De multe ori, am impresia că trăiesc într-un experiment social prost regizat, senzație care devine tot mai pregnantă pe măsură ce educația și gradul de umanitate tot scad vizibil, peste tot în jur. Motivele sunt nenumărate, dar de data asta o să mă refer la felul în care introvertiții sunt tratați ca niște mecanisme care scârțâie și trebuie reglate urgent, în timp ce extrovertiții primesc, aproape din oficiu, privilegiul deplin al expansiunii sonore și al acaparării spațiului comun. Tăcerea devine rapid o „problemă de corectat”, dar logoreea – printr-un consens difuz – este ridicată la rang de comportament civic recomandat. Cumva, discreția trebuie justificată, pe când gălăgia este lejer tolerată. Consensuri sociale fără sens Cei tăcuți sunt mereu invitați, împinși sau chiar trași de mânecă, cu bădărănie, să „se exprime”, de parcă lumea ar pierde ceva esențial dacă nu le contabilizează fiecare fonem. Între timp, cei care domină aerul cu fluxul lor verbal mai mult sau, mai degra...

  Din ce în ce mai des, am impresia că regulile, pentru oamenii din țara asta, au rămas doar la nivel de concepte abstracte, niște contururi de cretă pe asfaltul unei societăți care s-a „educat” conform principiului că orice limită este un soi de ofensă personală. „Dacă pot evita o regulă, sunt mai deștept decât ceilalți” – zice mentalul colectiv. De aici și cultul descurcărelii, al  ocolirii, al scurtăturilor. Regulile sunt percepute ca obstacole inventate special pentru a fi driblate. Suntem un popor care se laudă când fentează sistemul, dar care se revoltă de mama-focului când sistemul se prăbușește peste el. Forma asta aparte de respingere viscerală a ordinii nu este deloc una nobilă, de tipul revoltei împotriva opresiunii, ci una agresivă. Așa se face că, pentru mulți, regula nu este un acord social, ci un atac la propria lor libertate - aceea de a se manifesta, în spațiul public, ca niște babuini și, în general, de a ignora orice alt ritm în afară de cel propriu. ...

Am început să mă tem efectiv de oamenii care nu pot tăcea, care vorbesc doar ca să umple aerul, ca și cum liniștea ar fi o ofensă personală, iar prezența umană relevantă s-ar măsura în flecăreli continue, fără substanță. Oameni pentru care tăcerea e un scandal public așa că își transformă gura într-un instrument de fond sonor. Îi vezi peste tot - în birouri, în mijloace de transport, pe stradă, în restaurante – un soi de megafoane ambulante, difuzând conversații repetitive despre nimic, dar cu o autoimportanță de netăgăduit, pe care mi-e tot mai greu să o suport, pe măsură ce trec anii, fiindcă o percep ca pe o agresiune. Epidemia de autoimportanță sonoră Concetățenii ăștia despre care scriu aici vorbesc ca să se audă. Tăcerea îi plictisește definitiv, îi face să se simtă  incomod, ori îi pune față în față cu propria irelevanță. Așa că se agață de orice subiect, chiar dacă este vorba de banalitatea banalităților, de orice pretext pe care simt urgența să îl livreze - orice e bun, at...