Adevărul sângerează tot mai mult, pe zi ce trece

Adevărul are, în epoca noastră, o problemă pe care nu știu dacă a avut-o vreodată în aceeași formă: nu mai trebuie neapărat anihilat de cei pe care îi deranjează; este suficient să fie pus să alerge: dintr-o emisiune în alta, dintr-un podcast în altul, dintr-o versiune într-alta, dintr-o declarație în alta, până când, la capătul acestei curse de rezistență, nimeni nu mai știe exact ce s-a întâmplat, dar toată lumea a auzit ceva. Iar când toate lucrurile au fost transformate în păreri, adevărul ajunge să pară doar una dintre ele.

Această relativizare permanentă a adevărului nu este doar un produs secundar al epocii post-adevăr. Pentru un ticălos sau agresor, ea poate deveni o veritabilă tactică de supraviețuire.

Agresiunea nu se termină întotdeauna în momentul în care fapta este expusă; de multe ori, atunci începe o altă formă de abuz: administrarea realității. Schimbarea decorului. Mutarea reflectorului. Contestarea martorului. Atacarea celui care vorbește. Inventarea unei conspirații. Descoperirea bruscă a unor „nuanțe”. Introducerea unor contexte care nu explică nimic, dar complică totul suficient cât să facă adevărul să pară slab.

Abuzatorul știe, uneori instinctiv, că nu trebuie neapărat să demonstreze că nu a făcut ceea ce i se reproșează. Este suficient să-i convingă pe ceilalți că lucrurile sunt mai complicate decât par.

Cristian Andrei

Cazul Cristian Andrei este aproape didactic în această privință. Nu pentru că ar fi singurul caz de acest fel – nici pe departe, din păcate! -, ci pentru că mecanismul se vede aici cu o limpezime aproape indecentă.

În noiembrie 2025, investigația PressOne a documentat acuzații de abuzuri sexuale formulate de mai multe femei împotriva lui Cristian Andrei și faptul că acesta practica psihoterapia ilegal, fără să aibă atestat de liberă practică emis de Colegiul Psihologilor. Investigația a fost urmată de apariția documentarului video MOLIA, în ianuarie 2026. Ulterior, poliția a deschis un dosar penal în care acesta este cercetat pentru înșelăciune, exercitarea fără drept a unei profesii, viol și agresiune sexuală. El a respins, desigur, acuzațiile – dar asta nu e tot.

În loc ca personajul central al unei investigații jurnalistice de asemenea gravitate să dispară, măcar temporar, din zona de expunere publică, Cristian Andrei a continuat să apară. În iunie 2026 era invitat într-un podcast, unde discuta despre relații, sexualitate (cum altfel?!), putere, limite profesionale, transfer emoțional și raporturile dintre terapeut și pacient.

Nu trebuie să fii specialist ca să observi grotescul situației: un om aflat în centrul unor acuzații extrem de grave ajunge din nou în postura de comentator al sexualității și al raporturilor dintre sexe.

În acel podcast, Cristian Andrei a făcut chiar și o afirmație despre așa-zisele beneficii ale societăților în care bărbații sunt dominanți, agresivi și chiar violatori, deoarece, zice el cu aerul unui MAGAiot veritabil, asemenea societăți au o natalitate ridicată...

Biologia de șanț și mistificarea instinctului ca justificare a agresiunii

Biologia, bat-o vina, aceea pe care toți țopârlanii cred că o cunosc și chiar o definesc, e un soi de cupolă sub care se ascund, de obicei, cei care vor să transforme un comportament socialmente condamnat într-o fatalitate naturală. Este vorba de biologia invocată după faptă, ca o instanță supremă care să explice de ce agresivitatea masculină ar fi, de fapt, doar o formă mai puțin civilizată a unui instinct perfect legitim - așa cum vor ei să creadă că ar fi; biologia care apare exact când morala devine incomodă și începe să pună întrebări; biologia care ne spune că bărbatul este, în fond, un animal competitiv, dominator, penetrant, posesiv, iar civilizația ar fi doar pelicula subțire de educație așezată peste un babuin în călduri căruia nu-i trebuie prea mult ca să își reactiveze nostalgia instinctelor primare și să le acorde prioritate.

Este o biologie foarte convenabilă, asta inventată de agresori, fiindcă are proprietatea miraculoasă de a explica aproape întotdeauna comportamentul pe care ei vor tare de tot să-l scuze.

Violența devine „instinct”. Agresiunea sexuală devine „strategie reproductivă”. Agresivitatea devine „competitivitate”. Iar abuzul, dacă este împins suficient de departe în această mlaștină pseudoștiințifică, riscă să apară nu ca o încălcare a unei limite, ci ca o consecință aproape inevitabilă a faptului că omul respectiv s-a născut bărbat.

Este, desigur, o biologie de șanț, așa cum spuneam și mai înainte, nu pentru că biologia reală n-ar avea nimic de spus despre comportamentul uman, ci tocmai pentru că biologia reală este infinit mai complicată decât această colecție de sloganuri zoologice pentru adulți care vor să-și scuze mizeria morală prin tot felul de strategii la fel de împuțite ca ei. Știința poate studia influența hormonilor, selecția sexuală, competiția între indivizi, strategiile reproductive, diferențele medii dintre sexe și nenumărate alte variabile. Ceea ce cu siguranță nu face este să ofere o scuză „naturală” pentru ticăloșiile pe care le comite un om.

Felul în care un astfel de scandal poate fi metabolizat în spațiul public

Așa cum spuneam, în locul retragerii discrete pe care ar fi presupus-o măcar gravitatea situației, Cristian Andrei a continuat să se manifeste public, să atace presa, să își construiască propria narațiune și chiar să facă amenițări. Într-un videoclip foarte recent, a anunțat că se va „ocupa” el de jurnaliști, nominalizând-o pe Luiza Popovici, autoarea investigației PressOne.

Și iată cum nu mai este vorba doar de apărarea împotriva unei acuzații, ci de deplasarea centrului de greutate al poveștii: nu mai discutăm despre ceea ce a fost investigat, ci despre jurnaliști, despre competența lor, despre presa „rea”, despre intențiile lor, despre caracterul lor, despre presupusele lor interese. Nici nu mai contează că cel care își permite să pună în discuție aceste lucruri nu are de fapt nicio competență să o facă… Când realitatea devine incomodă, mizeria morală se travestește rapid în drept la replică.

Așa se fabrică perdeaua de fum. Nu trebuie să demonstrezi că adevărul este fals, trebuie doar să-l relativizezi suficient.

Mecanismul nu este nou, dar în ziua de azi a devenit aproape industrial. Atunci când faptele sunt incomode, personajul nu mai încearcă întotdeauna să le combată. Contestă cadrul în care sunt prezentate. Contestă jurnalistul. Contestă publicația. Contestă intenția. Contestă tonul. Contestă procedura. Contestă faptul că există o investigație.

Pentru o mare parte a publicului, toate acestea sunt din păcate suficiente pentru a-i da peste cap busola morală. Între faptă și reacția publică se instalează o enormă cameră de ecou în care oamenii negociază nu realitatea, ci versiunea realității pe care sunt dispuși să o accepte. Adevărul trebuie să fie simplu, rapid și compatibil cu tabăra în care s-au așezat deja. Dacă le place personajul, îi găsesc toate circumstanțele atenuante. Dacă nu le place, îl condamnă în toate felurile.

Adevărul sângerează tot mai mult în ziua de azi, când problema se pune în acest mod. Nu într-un singur loc, nu într-o singură zi, nu printr-o singură minciună monumentală. Sângerează prin mii de mici incizii: o relativizare aici, o așa-zisă glumă acolo, un podcast, o invitație televizată, o acuzație de „vânătoare de vrăjitoare”, o distragere a atenției, o denigrare a victimei, un „să nu judecăm înainte de vreme”, un „cine știe ce s-a întâmplat de fapt”.

Adevărul are un mare dezavantaj în fața minciunii: nu poate fi reinventat la nesfârșit fără să-și piardă identitatea. Minciuna, în schimb, este elastică: își schimbă costumul, își schimbă decorul, își schimbă interlocutorii și reapare mereu, uneori revendicându-și, cu o impertinență aproape impecabilă, chiar rolul victimei.

Iar mulți dintre noi, foarte ocupați să fim „echilibrați”, îi facem loc la masă.