„Pick me, pick me!”, mă ofer la licitația aprobării masculine
Nu țin în cercul meu de apropiați personaje de genul acesta, dar am avut, de-a lungul timpului, destule colege sau cunoscute care se potriveau perfect în tiparul pe care internetul îl numește „pick me”: femei care se străduiau considerabil să întruchipeze imaginea de feminitate pe care foarte mulți bărbați își permit să o normeze. Le vedeam mereu foarte atente la ei, agreabile până la anihilarea asperităților de personalitate, easy-going, ca nu cumva să-i incomodeze sau, doamne ferește, să le lezeze orgoliul. Disponibile pentru orice le-ar fi putut aduce atenția masculină (pentru care păreau că trăiesc) și, în același timp, remarcabil de inventive când venea vorba să le îngroape pe alte femei sub etichete nefavorabile, pentru a le discredita gratuit, chiar dacă unele dintre acestea nici măcar nu le făceau concurență, nefiind evident deloc interesate de genul de atenție după care alergau ele ca la maraton.
Amănuntul care m-a dezgustat de fiecare dată este că nu era vorba despre femei needucate, incapabile să distingă între o idee și o prostie, și nici despre individe în căutare disperată de un bărbat care să le salveze de la singurătate și să le schimbe becuri prin casă. Cele mai multe se lăudau deja cu toate așa-zisele împliniri posibile, pe care și le etalau în toate formele de expresie pe care le stăpâneau, cu insistența cuiva pentru care, nu știu de ce, nu este niciodată suficient să trăiască o experiență minunată dacă nu o expune ostentativ, ca parte din administrarea permanentă a propriei imagini publice. Nu le lipsea, așadar, neapărat bărbatul. Le lipsea însă moderația orgoliului lor care striga după o confirmare infantilă că ele sunt cele mai grozave și că oricine le-ar alege oricând.
Ok... Personal, nu am înțeles niciodată cum se puteau simți validate în felul acesta. Eu sunt genul care am primit la viața mea mult mai multă „atenție” masculină decât mi-aș fi dorit vreodată și a trebuit mereu să mă confrunt cu tot felul de consecințe ale unor chestiuni pe care nu le doream și nu le solicitam. Nu am căutat niciodată cu orice preț atenție sau aprecieri, în niciun caz de la oameni care oricum nu aveau nicio cădere să mi le ofere, așa că atitudinea femeilor acestora mi se pare penibilă, izvorâtă din orgoliu și dintr-un soi de disperare personală care apare atunci când nu mai știi ce să faci ca să fii observată, pentru că așa ai fost condiționată social și așa te-ai învățat singură să crezi că în asta stă valoarea ta de femeie.
M-a intrigat întotdeauna această combinație de orgoliu supradimensionat și disponibilitate aproape nelimitată de a te conforma așteptărilor sociale. Să te consideri o femeie extraordinară, dar să ai nevoie mereu de validare masculină pentru a-ți confirma feminitatea. Să te declari împlinită, dar să continui să faci cam orice ca să fii pe placul bărbaților înconjurători. Să te mândrești ca un păun cu propria persoană și, în același timp, să simți nevoia să le micșorezi pe alte femei, de parcă valoarea ta ar fi o cantitate care crește automat de fiecare dată când discreditezi pe cineva din jur.
Aici nu mai vorbim doar despre vanitate - deși vanitatea există, în cantități considerabile, deci nici vorbă să o scoatem din ecuație... Vorbim despre un mecanism social mult mai vechi, pe care educația patriarhală l-a instalat în mentalitatea feminină cu suficientă perseverență încât multe dintre cele care îl reproduc nici nu-l mai recunosc drept ceea ce este: o ierarhie, în care femeile sunt învățate să se evalueze prin ochii bărbaților și să se concureze reciproc pentru „privilegiul” de a fi considerate preferabile.
Patriarhatul nu educă doar bărbați dominatori, ci și femei dispuse să le întrețină dominația
Una dintre cele mai convenabile iluzii despre patriarhat este aceea că ar reprezenta exclusiv un sistem al bărbaților, creat de ei pentru propriul lor beneficiu. Ei ar fi autorii regulilor, iar femeile, victimele lor. Realitatea este ceva mai complicată și, tocmai de aceea, mai incomodă: un sistem social nu se perpetuează doar prin cei care beneficiază direct de el, ci și prin cei care îi interiorizează normele, le transformă în criterii de evaluare și ajung să le aplice în cercul lor de influență, pentru a obține și ei măcar iluzia avantajelor pe care respectivul sistem le oferă.
Cum începe: de la fetița cuminte la femeie care caută aprobare
Educația patriarhală nu începe neapărat cu interdicții brutale. Adesea, începe cu lucruri aparent nevinovate: fetița este lăudată pentru cât este de frumoasă, de cuminte, de ascultătoare; i se spune că băieții o necăjesc fiindcă o plac, că trebuie să fie înțelegătoare, să nu fie prea pretențioasă, să nu ridice tonul, să nu pară arogantă, să nu-i facă pe ceilalți să se simtă prost. I se explică, direct sau indirect, că valoarea ei depinde de felul în care este percepută, că trebuie să fie atrăgătoare, dar nu foarte provocatoare, inteligentă, dar nu intimidantă, independentă, dar nu atât de independentă încât să nu mai aibă nevoie de nimeni.
Băieților, pe de altă parte, li se permite să fie competitivi, insistenți, orgolioși, individualiști, să-și manifeste ambițiile și să ocupe spațiu. Fetelor li se cere să-și administreze comportamentul astfel încât să servească intereselor altora, deci să fie utile, disponibile și să nu deranjeze prea mult.
Băieții sunt învățați să-și afirme valoarea, fetele să demonstreze că valoarea lor nu îi incomodează pe cei din jur, ci dimpotrivă, este mereu în sprijinul lor.
Așa se face că o femeie care este obișnuită să caute atenție masculină cu orice preț își ajustează opiniile în funcție de persoana din fața ei, își ascunde dezacordurile, râde mai să facă pe ea la toate glumele mediocre făcute de bărbați de a căror atenție are ea nevoie, se face disponibilă, vrea să pară mai relaxată, mai puțin complicată și se grăbește să dea iluzia că este diferită față de alte femei, deci merită mai mult decât ele.
Această femeie nu este neapărat lipsită de inteligență. De multe ori, dimpotrivă, înțelege foarte bine mecanismul și alege să-l exploateze. Numai că inteligența, în absența unei minime solidarități și a unui discernământ moral, nu este o calitate și cu atât mai puțin vreo garanție a lucidității. Poți fi suficient de inteligentă încât să înțelegi regulile unui joc și suficient de vanitoasă și ticăloasă încât să nu-ți pese cine plătește prețul pentru victoria ta așa-zisă.
Băieților, pe de altă parte, li se permite să fie competitivi, insistenți, orgolioși, individualiști, să-și manifeste ambițiile și să ocupe spațiu. Fetelor li se cere să-și administreze comportamentul astfel încât să servească intereselor altora, deci să fie utile, disponibile și să nu deranjeze prea mult.
Băieții sunt învățați să-și afirme valoarea, fetele să demonstreze că valoarea lor nu îi incomodează pe cei din jur, ci dimpotrivă, este mereu în sprijinul lor.
Așa se face că o femeie care este obișnuită să caute atenție masculină cu orice preț își ajustează opiniile în funcție de persoana din fața ei, își ascunde dezacordurile, râde mai să facă pe ea la toate glumele mediocre făcute de bărbați de a căror atenție are ea nevoie, se face disponibilă, vrea să pară mai relaxată, mai puțin complicată și se grăbește să dea iluzia că este diferită față de alte femei, deci merită mai mult decât ele.
Femeia „pick me”: cine este și ce urmărește
Așa apare figura feminină care își construiește superioritatea prin inferiorizarea altora. Pentru a obține poziția de „preferată”, nu ezită să reproducă exact prejudecățile care le dezavantajează pe femei în general.Această femeie nu este neapărat lipsită de inteligență. De multe ori, dimpotrivă, înțelege foarte bine mecanismul și alege să-l exploateze. Numai că inteligența, în absența unei minime solidarități și a unui discernământ moral, nu este o calitate și cu atât mai puțin vreo garanție a lucidității. Poți fi suficient de inteligentă încât să înțelegi regulile unui joc și suficient de vanitoasă și ticăloasă încât să nu-ți pese cine plătește prețul pentru victoria ta așa-zisă.
Misoginia internalizată și discreditarea altor femei
Nu vreau să folosesc expresia „trădare de gen” cu sensul că femeile ar avea obligația să se placă între ele, să se susțină necondiționat sau să-și ofere reciproc indulgențe pe criteriul apartenenței la grupul de oameni cu sex feminin. Departe de mine gânduri din astea. Solidaritatea feminină nu presupune complicitate automată și nici suspendarea discernământului.
Trădarea începe în altă parte: atunci când, pentru a obține aprobarea – cea a bărbaților, că despre asta vorbim aici - o femeie contribuie deliberat la discreditarea altor femei prin aceleași stereotipuri care le restrâng de fapt tuturor libertățile. Când transformă autonomia unei alte femei în dovadă de aroganță, refuzul ei de a se conforma stereotipurilor - în ofensă, limitele ei în pretenții exagerate și dezacordul ei în defect de caracter. Când se grăbește să-i explice unui bărbat că femeia care l-a contrazis este „cam dusă”, „prea sensibilă”, „plină de ea” sau „imposibilă”, nu pentru că ar avea argumente serioase, ci pentru a încerca să-și demonstreze așa-zisa superioritate prin contrast.
Este, fără doar și poate, ceva de-a dreptul ridicol în această goană după privilegiul de a fi declarată favorită. Acest tip de femeie chiar crede că, dacă demonstrează că nu este pretențioasă, că nu este dificilă, că nu este independentă în exces, că nu are opinii incomode și că este foarte abordabilă, va primi un loc special în ordinea masculină a lucrurilor…
În realitate, această femeie nu are mai multe calități, ci doar disponibilitatea de a accepta o definiție restrictivă a feminității în care, dacă nu te conformezi și nu ai nevoie de validare masculină generalizată, ești sistematic devalorizată, pusă într-o lumină nefavorabilă.
Simpla existență a unei asemenea femei poate deveni teribil de incomodă pentru acele „pick me” women despre care vorbeam, fiindcă demonstrează că jocul nu este obligatoriu.
Patriarhatul nu are nevoie ca toate femeile să fie supuse; îi sunt suficiente cele care transformă supunerea într-un avantaj competitiv și care își permit să le învețe pe celelalte ce comportamente sunt acceptabile. Acestea nu doar că se adaptează regulilor, ci ajung să le apere, să le distribuie și să le folosească împotriva propriului gen, convinse că ceea ce înțeleg ele prin succes le așază deasupra altor femei care nu se conformează. Și ceea ce este cel mai penibil e că ajung să-și măsoare valoarea cu instrumentele unei ordini care nu le-a recunoscut de fapt niciodată dreptul de a și-o defini singure.
Acesta este contextul în care se cred ele mari câștigătoare…
Citește și:
Trădarea începe în altă parte: atunci când, pentru a obține aprobarea – cea a bărbaților, că despre asta vorbim aici - o femeie contribuie deliberat la discreditarea altor femei prin aceleași stereotipuri care le restrâng de fapt tuturor libertățile. Când transformă autonomia unei alte femei în dovadă de aroganță, refuzul ei de a se conforma stereotipurilor - în ofensă, limitele ei în pretenții exagerate și dezacordul ei în defect de caracter. Când se grăbește să-i explice unui bărbat că femeia care l-a contrazis este „cam dusă”, „prea sensibilă”, „plină de ea” sau „imposibilă”, nu pentru că ar avea argumente serioase, ci pentru a încerca să-și demonstreze așa-zisa superioritate prin contrast.
Este, fără doar și poate, ceva de-a dreptul ridicol în această goană după privilegiul de a fi declarată favorită. Acest tip de femeie chiar crede că, dacă demonstrează că nu este pretențioasă, că nu este dificilă, că nu este independentă în exces, că nu are opinii incomode și că este foarte abordabilă, va primi un loc special în ordinea masculină a lucrurilor…
În realitate, această femeie nu are mai multe calități, ci doar disponibilitatea de a accepta o definiție restrictivă a feminității în care, dacă nu te conformezi și nu ai nevoie de validare masculină generalizată, ești sistematic devalorizată, pusă într-o lumină nefavorabilă.
Femeia care refuză jocul și de ce incomodează
O femeie care nu se străduiește să le placă tuturor bărbaților transmite că aprobarea lor nu este nici pe departe vreo unitate universală de măsură. Că poate fi feminină fără să fie docilă, sociabilă fără să fie lingușitoare, fără să transforme atracția într-o performanță și fără să se transforme pe sine într-un obiect decorativ, și respectuoasă fără să devină complice la disprețuirea altor femei.Simpla existență a unei asemenea femei poate deveni teribil de incomodă pentru acele „pick me” women despre care vorbeam, fiindcă demonstrează că jocul nu este obligatoriu.
Conformism cu pretenții de superioritate
Nu mă interesează să judec femeile după cât râd, cât flirtează, cum se îmbracă sau cât de sociabile sunt. Acestea sunt detalii de temperament și de expresie personală, nu certificate de superioritate ori de inferioritate. Mă interesează însă momentul în care toate aceste comportamente se transformă într-o strategie de obținere a atenției și a aprobării cu orice preț, iar strategia este dublată de disprețul față de femeile care nu o practică.Patriarhatul nu are nevoie ca toate femeile să fie supuse; îi sunt suficiente cele care transformă supunerea într-un avantaj competitiv și care își permit să le învețe pe celelalte ce comportamente sunt acceptabile. Acestea nu doar că se adaptează regulilor, ci ajung să le apere, să le distribuie și să le folosească împotriva propriului gen, convinse că ceea ce înțeleg ele prin succes le așază deasupra altor femei care nu se conformează. Și ceea ce este cel mai penibil e că ajung să-și măsoare valoarea cu instrumentele unei ordini care nu le-a recunoscut de fapt niciodată dreptul de a și-o defini singure.
Acesta este contextul în care se cred ele mari câștigătoare…
Citește și: