Românul, regulile și seriozitatea: relativismul moral de uz personal
Românul nu are nimic împotriva regulilor, atât timp cât sunt făcute pentru alții. Nici împotriva seriozității, cu condiția să nu i se ceară lui să fie serios. Nici împotriva moralității, dacă aceasta nu-i încurcă socotelile. În rest, mentalitatea lui are o înțelegere remarcabil de elastică a respectării regulilor, elasticitate pe care o numește, după împrejurări, omenie, realism, descurcăreală sau inteligență practică. Rareori îi spune pe numele ei mai puțin măgulitor: lipsă de caracter.
În această geografie morală, omul care își respectă cuvântul este rigid, cel care își îndeplinește obligațiile fără să caute portițe pentru a le evita este naiv, iar cel care pretinde ca regulile să fie respectate de toată lumea este, probabil, obtuz, cam fără simțul umorului, deci un individ cu niște probleme de adaptare. În schimb, omul care promite și nu face, care încalcă regulile și se justifică, care greșește constant și găsește imediat vinovați în afara propriei persoane beneficiază de o înțelegere aproape emoționantă. Cum ar veni... să nu fim absurzi, doar nu trăim în Germania, nu? Avem și noi circumstanțele noastre, necazurile noastre, sistemul nostru, particularitățile noastre. Avem, mai ales, o colecție impresionantă de explicații, pentru că ceea ce nu facem noi bine nu poate fi considerat, în fond, chiar atât de nociv, nu-i așa?
Așa se naște una dintre cele mai comode performanțe ale spiritului național: capacitatea de a transforma orice defect într-o particularitate culturală și orice reproș într-o dovadă că interlocutorul nu ne înțelege subtilitățile spiritului. Nu noi suntem neserioși, ci ceilalți sunt prea rigizi. Nu noi fugim de răspundere, ci ei au o obsesie bolnăvicioasă pentru reguli. Nu noi avem o problemă cu onestitatea, ci ei sunt reci, calculați și, cine știe, poate chiar puși pe rele.
Fiindcă, dacă există ceva mai greu de suportat decât un om serios, este un om serios care vine dintr-o societate în care seriozitatea chiar pare să funcționeze. Acesta nu ne mai lasă nici măcar consolarea că așa sunt oamenii peste tot...
Există un tip de relativism care ține de reflecția filosofică, de dificultatea reală a judecăților morale și de înțelegerea contextelor în care oamenii acționează. Și există un altul, mult mai rudimentar, care nu presupune nicio preocupare pentru adevăr, dreptate sau complexitatea condiției umane. Este relativismul de uz personal, practicat de omul care are principii ferme în privința celorlalți și o imaginație debordantă când trebuie să și le aplice sieși.
Dacă întârzie, există motive, care țin de „flexibilitatea lui umană”. Dacă nu respectă o regulă, a fost nevoit să se descurce, că așa merg lucrurile, ce să-i faci?... Dacă obține un avantaj pe o cale ocolită, este descurcăreț. Și așa mai departe...
Într-un sistem ca al nostru, în care asemenea comportamente funcționează fără a fi deranjate fundamental, morala nu mai este un criteriu de evaluare a conduitei, ci un instrument de distribuire a vinovăției, pentru că nu stabilește ce este acceptabil, ci cine are voie să facă ceea ce este inacceptabil. Principiile nu mai sunt repere după care ne orientăm comportamentul, ci muniție pe care o folosim împotriva adversarilor și o ascundem când ne-ar putea atinge pe noi.
De aceea și vedem atât de puțină asumare în jur. Un om care își asumă o greșeală recunoaște că există un standard independent de propria lui persoană, un criteriu în raport cu care poate fi găsit vinovat chiar și atunci când își fabrică explicații. Or, pentru cel obișnuit să-și negocieze permanent responsabilitățile, această recunoaștere seamănă cu o capitulare.
Dacă toată lumea procedează greșit, greșeala individuală își pierde gravitatea. Dacă neregula este generalizată, ea devine aproape o tradiție. Iar dacă tradiția este suficient de veche, ajungem să o confundăm cu natura lucrurilor.
Omul care își îndeplinește obligațiile nu are nevoie să explice de ce ceilalți ar trebui să le îndeplinească. El le îndeplinește pur și simplu. Își respectă programul, își termină lucrul, răspunde pentru deciziile sale și nu transformă fiecare inconvenient într-un proces intentat împrejurărilor.
În prezența lui, scuza devine mai greu de susținut. Dacă altul poate respecta o obligație, de ce n-ai putut și tu? Dacă altul își poate recunoaște greșeala, de ce ai tu nevoie să dai un volum de explicații, apelând la chestii penibile sau chiar josnice pentru a relativiza mizeria propriului comportament? Dacă altul poate respecta o regulă fără să se simtă umilit, de ce consideri că respectarea aceleiași reguli te transformă într-o așa-zisă victimă?
De aici ostilitatea față de exigență.
Nu pentru că omul serios ar fi neapărat superior în toate privințele, ci pentru că seriozitatea lui face vizibilă o diferență pe care celălalt ar prefera să o declare inexistentă. În loc să accepte comparația, îi contestă legitimitatea. În loc să-și examineze comportamentul, atacă standardul. În loc să se întrebe de ce nu și-a respectat obligațiile, se întreabă ce fel de om este acela care insistă asupra lor.
Așa ajunge să fie suspectat de lipsă de flexibilitate tocmai cel care nu confundă flexibilitatea cu abandonarea principiilor de bun simț.
Dacă un om își respectă contractul, poate că urmărește ceva. Dacă o instituție respectă proceduri clare, probabil ascunde o intenție. Dacă un stat condiționează anumite beneficii de respectarea unor reguli, înseamnă că vrea să controleze oamenii. Iar dacă un sistem social funcționează diferit de cel cu care suntem obișnuiți, trebuie să fie ceva suspect la mijloc.
Și iată cum corectitudinea capătă aerul unei conspirații.
Un exemplu aproape caricatural îl reprezintă teoriile potrivit cărora occidentalii ar urmări să ne „fure copiii”, să ne distrugă familiile sau să ne deposedeze de identitate. Sigur, orice abuz trebuie examinat pe baza probelor, indiferent unde se produce. Însă discutăm despre transformarea unor asemenea acuzații generale în explicații universale, fără dovezi proporționale cu gravitatea lor.
De ce ar fi mai ușor de crezut că o întreagă societate funcționează în jurul unei intenții malefice decât că are alte reguli, alte mecanisme de protecție socială și alte raporturi între individ și instituții - care chiar funcționează mai bine, dovadă nivelul societății respective? Pentru că suspiciunea ne scutește de comparație, ne ajută să mimăm victimizarea și să justificăm evitarea eforturilor de a schimba ceva.
Imaginea „străinului rece” are un avantaj suplimentar. Îi permite românului care se consideră spontan, cald și descurcăreț să-și atribuie o superioritate morală fără să fie nevoit să demonstreze nimic. El poate încălca reguli și proceduri pentru că o face din „omenie”, pentru a-și ajuta familia sau apropiații. Celălalt le respectă pentru că e inflexibil, egoist, nu are suflet sau are interese ascunse.
Sigur, nici germanii, nici nordicii nu sunt colectivități de oameni infailibili, complet dezinteresați sau perfect onești. Există ipocrizie, egoism, corupție și abuz în orice societate, însă evident că la alt nivel decât la noi, dovadă - așa cum spuneam - că societățile acelea sunt mai performante și, implicit, mai civilizate (vezi Indicele Percepției Corupției - Transparency International)
Diferența relevantă nu constă în presupusa puritate morală a unor popoare, ci în măsura în care conștiința funcționează, normele sunt aplicate în primul rând individual și apoi instituționalizate, în mod consecvent, și susținute prin mecanisme de răspundere. O societate nu devine funcțională pentru că oamenii ei au dobândit brusc o altă natură umană, ci pentru că anumite comportamente sunt încurajate, iar altele sunt sancționate - însă nu în funcție de preferințe personale, ca la noi.
Descurcăreala a devenit, pe meleagurile noastre, o virtute în sine, iar succesul personal - criteriul suprem al conduitei. În acest sistem, nu mai contează dacă mecanismul este echitabil, ci dacă ai reușit să te strecori prin el. Nu mai contează dacă ai profitat de o nedreptate, ci dacă ai fost suficient de abil încât să nu plătești pentru ea. Nu mai contează ce efect are abaterea asupra celorlalți, ci dacă tu ai obținut avantajul urmărit.
Descurcăreala generalizată este o competiție ridicolă între oameni care seamănă din ce în ce mai mult a animale, în care fiecare încearcă să câștige trișând, apoi se plânge că nu mai poate avea încredere în nimeni. Fiecare se consideră îndreptățit să ocolească regula presupunând că și ceilalți o vor ocoli. Corectitudinea devine suspectă într-o lume în care abaterea a fost normalizată.
Românii condamnă corupția în discursul public și, în același timp, consideră acceptabile abaterile personale dacă acestea îi avantajează. Pot cere instituții serioase și pot dezaproba, cu aceeași gură, seriozitatea, atunci când le impune ceva ce nu le convine. Pot denunța lipsa de responsabilitate a conducătorilor și pot găsi, pentru propria lipsă de responsabilitate, explicații pe care nu le-ar accepta în ruptul capului de la cei pe care îi critică.
Nu este suficient să spui că sistemul îi face pe oameni să se comporte astfel. Sistemul este alcătuit din oameni, din alegerile lor repetate, din excepțiile pe care le cer pentru ei înșiși și pentru cei pe care îi agrează, precum și din tăcerea cu care acceptă avantajele obținute prin încălcarea regulilor.
De ce nu este suficient să preferăm un stil de viață mai spontan, mai flexibil sau mai puțin formal fără să transformăm disciplina celuilalt în răceală, rigiditate sau dovada unei intenții ascunse? Probabil pentru că simpla diferență de comportament nu ne oferă întotdeauna o justificare morală suficientă pentru propriul comportament. Dacă celălalt este doar diferit, comparația rămâne deschisă. Dacă îl facem însă să pară ciudat sau rău intenționat, comparația se încheie înainte de a începe: nu mai există nimic de evaluat, nimic de înțeles, nimic de învățat. Celălalt este suspect, iar suspiciunea devine verdict.
În această geografie morală, omul care își respectă cuvântul este rigid, cel care își îndeplinește obligațiile fără să caute portițe pentru a le evita este naiv, iar cel care pretinde ca regulile să fie respectate de toată lumea este, probabil, obtuz, cam fără simțul umorului, deci un individ cu niște probleme de adaptare. În schimb, omul care promite și nu face, care încalcă regulile și se justifică, care greșește constant și găsește imediat vinovați în afara propriei persoane beneficiază de o înțelegere aproape emoționantă. Cum ar veni... să nu fim absurzi, doar nu trăim în Germania, nu? Avem și noi circumstanțele noastre, necazurile noastre, sistemul nostru, particularitățile noastre. Avem, mai ales, o colecție impresionantă de explicații, pentru că ceea ce nu facem noi bine nu poate fi considerat, în fond, chiar atât de nociv, nu-i așa?
Așa se naște una dintre cele mai comode performanțe ale spiritului național: capacitatea de a transforma orice defect într-o particularitate culturală și orice reproș într-o dovadă că interlocutorul nu ne înțelege subtilitățile spiritului. Nu noi suntem neserioși, ci ceilalți sunt prea rigizi. Nu noi fugim de răspundere, ci ei au o obsesie bolnăvicioasă pentru reguli. Nu noi avem o problemă cu onestitatea, ci ei sunt reci, calculați și, cine știe, poate chiar puși pe rele.
Fiindcă, dacă există ceva mai greu de suportat decât un om serios, este un om serios care vine dintr-o societate în care seriozitatea chiar pare să funcționeze. Acesta nu ne mai lasă nici măcar consolarea că așa sunt oamenii peste tot...
Relativismul moral, această instalație de salvare personală
Există un tip de relativism care ține de reflecția filosofică, de dificultatea reală a judecăților morale și de înțelegerea contextelor în care oamenii acționează. Și există un altul, mult mai rudimentar, care nu presupune nicio preocupare pentru adevăr, dreptate sau complexitatea condiției umane. Este relativismul de uz personal, practicat de omul care are principii ferme în privința celorlalți și o imaginație debordantă când trebuie să și le aplice sieși.
Dacă întârzie, există motive, care țin de „flexibilitatea lui umană”. Dacă nu respectă o regulă, a fost nevoit să se descurce, că așa merg lucrurile, ce să-i faci?... Dacă obține un avantaj pe o cale ocolită, este descurcăreț. Și așa mai departe...
Într-un sistem ca al nostru, în care asemenea comportamente funcționează fără a fi deranjate fundamental, morala nu mai este un criteriu de evaluare a conduitei, ci un instrument de distribuire a vinovăției, pentru că nu stabilește ce este acceptabil, ci cine are voie să facă ceea ce este inacceptabil. Principiile nu mai sunt repere după care ne orientăm comportamentul, ci muniție pe care o folosim împotriva adversarilor și o ascundem când ne-ar putea atinge pe noi.
De aceea și vedem atât de puțină asumare în jur. Un om care își asumă o greșeală recunoaște că există un standard independent de propria lui persoană, un criteriu în raport cu care poate fi găsit vinovat chiar și atunci când își fabrică explicații. Or, pentru cel obișnuit să-și negocieze permanent responsabilitățile, această recunoaștere seamănă cu o capitulare.
Dacă toți greșesc, nimeni nu mai e vinovat
E mult mai convenabil să declari că situația a fost complicată, că ceilalți au procedat la fel, că sistemul este defect, că nimeni nu respectă regulile și că, în definitiv, nu poți fi tu singurul fraier. Într-o asemenea logică, vinovăția devine o chestiune de distribuție statistică: dacă suficient de mulți fac același lucru, nimeni nu mai trebuie să se simtă cu adevărat vinovat.Dacă toată lumea procedează greșit, greșeala individuală își pierde gravitatea. Dacă neregula este generalizată, ea devine aproape o tradiție. Iar dacă tradiția este suficient de veche, ajungem să o confundăm cu natura lucrurilor.
De ce îl incomodează pe român omul care își face treaba?
Seriozitatea are un defect major: nu poate fi întotdeauna relativizată fără ca relativizarea să devină vizibilă.Omul care își îndeplinește obligațiile nu are nevoie să explice de ce ceilalți ar trebui să le îndeplinească. El le îndeplinește pur și simplu. Își respectă programul, își termină lucrul, răspunde pentru deciziile sale și nu transformă fiecare inconvenient într-un proces intentat împrejurărilor.
În prezența lui, scuza devine mai greu de susținut. Dacă altul poate respecta o obligație, de ce n-ai putut și tu? Dacă altul își poate recunoaște greșeala, de ce ai tu nevoie să dai un volum de explicații, apelând la chestii penibile sau chiar josnice pentru a relativiza mizeria propriului comportament? Dacă altul poate respecta o regulă fără să se simtă umilit, de ce consideri că respectarea aceleiași reguli te transformă într-o așa-zisă victimă?
De aici ostilitatea față de exigență.
Nu pentru că omul serios ar fi neapărat superior în toate privințele, ci pentru că seriozitatea lui face vizibilă o diferență pe care celălalt ar prefera să o declare inexistentă. În loc să accepte comparația, îi contestă legitimitatea. În loc să-și examineze comportamentul, atacă standardul. În loc să se întrebe de ce nu și-a respectat obligațiile, se întreabă ce fel de om este acela care insistă asupra lor.
Așa ajunge să fie suspectat de lipsă de flexibilitate tocmai cel care nu confundă flexibilitatea cu abandonarea principiilor de bun simț.
Nemții, nordicii și suspiciunea față de o altă ordine morală
Avem, ca neam, un reflex interesant în felul în care descriem popoarele asociate cu disciplina, punctualitatea, respectarea regulilor și responsabilitatea individuală. Nemții sunt reci și calculați. Nordicii sunt distanți și lipsiți de omenie. În spatele oricărei conduite civilizate trebuie să existe, cum altfel, un plan.Dacă un om își respectă contractul, poate că urmărește ceva. Dacă o instituție respectă proceduri clare, probabil ascunde o intenție. Dacă un stat condiționează anumite beneficii de respectarea unor reguli, înseamnă că vrea să controleze oamenii. Iar dacă un sistem social funcționează diferit de cel cu care suntem obișnuiți, trebuie să fie ceva suspect la mijloc.
Și iată cum corectitudinea capătă aerul unei conspirații.
Un exemplu aproape caricatural îl reprezintă teoriile potrivit cărora occidentalii ar urmări să ne „fure copiii”, să ne distrugă familiile sau să ne deposedeze de identitate. Sigur, orice abuz trebuie examinat pe baza probelor, indiferent unde se produce. Însă discutăm despre transformarea unor asemenea acuzații generale în explicații universale, fără dovezi proporționale cu gravitatea lor.
De ce ar fi mai ușor de crezut că o întreagă societate funcționează în jurul unei intenții malefice decât că are alte reguli, alte mecanisme de protecție socială și alte raporturi între individ și instituții - care chiar funcționează mai bine, dovadă nivelul societății respective? Pentru că suspiciunea ne scutește de comparație, ne ajută să mimăm victimizarea și să justificăm evitarea eforturilor de a schimba ceva.
Imaginea „străinului rece” are un avantaj suplimentar. Îi permite românului care se consideră spontan, cald și descurcăreț să-și atribuie o superioritate morală fără să fie nevoit să demonstreze nimic. El poate încălca reguli și proceduri pentru că o face din „omenie”, pentru a-și ajuta familia sau apropiații. Celălalt le respectă pentru că e inflexibil, egoist, nu are suflet sau are interese ascunse.
Sigur, nici germanii, nici nordicii nu sunt colectivități de oameni infailibili, complet dezinteresați sau perfect onești. Există ipocrizie, egoism, corupție și abuz în orice societate, însă evident că la alt nivel decât la noi, dovadă - așa cum spuneam - că societățile acelea sunt mai performante și, implicit, mai civilizate (vezi Indicele Percepției Corupției - Transparency International)
„Lasă că și ei...”: dublul standard ca metodă de apărare
Fraza preferată a românului, „Lasă că și ei...”, este, probabil, una dintre cele mai eficiente metode de a evita o discuție despre propriile defecte. Românul care invocă păcatele altora nu este interesat de adevărul despre aceștia, ci doar de ce poate obține din comparație. Iar dacă descoperă că un german a comis o fraudă, că un suedez a fost prins într-un scandal de corupție sau că o instituție occidentală a abuzat de putere într-o anumită situație, răsuflă ușurat. În sfârșit, are dovada supremă că nu suntem cu nimic mai prejos. Ce mai contează că acolo respectivele fapte sunt sancționate, pentru că justiția și societatea în ansamblul ei funcționează altfel decât la noi...Diferența relevantă nu constă în presupusa puritate morală a unor popoare, ci în măsura în care conștiința funcționează, normele sunt aplicate în primul rând individual și apoi instituționalizate, în mod consecvent, și susținute prin mecanisme de răspundere. O societate nu devine funcțională pentru că oamenii ei au dobândit brusc o altă natură umană, ci pentru că anumite comportamente sunt încurajate, iar altele sunt sancționate - însă nu în funcție de preferințe personale, ca la noi.
Descurcăreala, mândria de a nu respecta regula
În vocabularul cotidian, „descurcăreala” are o reputație aproape eroică. Descurcărețul găsește o ieșire, cunoaște pe cine trebuie, știe pe unde să intre și pe cine să sune. Nu se lasă încurcat de proceduri. Nu pierde vremea cu formalități. Se adaptează.Descurcăreala a devenit, pe meleagurile noastre, o virtute în sine, iar succesul personal - criteriul suprem al conduitei. În acest sistem, nu mai contează dacă mecanismul este echitabil, ci dacă ai reușit să te strecori prin el. Nu mai contează dacă ai profitat de o nedreptate, ci dacă ai fost suficient de abil încât să nu plătești pentru ea. Nu mai contează ce efect are abaterea asupra celorlalți, ci dacă tu ai obținut avantajul urmărit.
Descurcăreala generalizată este o competiție ridicolă între oameni care seamănă din ce în ce mai mult a animale, în care fiecare încearcă să câștige trișând, apoi se plânge că nu mai poate avea încredere în nimeni. Fiecare se consideră îndreptățit să ocolească regula presupunând că și ceilalți o vor ocoli. Corectitudinea devine suspectă într-o lume în care abaterea a fost normalizată.
Nu e doar sistemul: corupția condamnată în public, practicată în privat
Este vorba de mentalitate aici - o mentalitate cultivată în mod istoric. Românii (ca nație zic - și subliniez lucrul acesta, ca să nu se înțeleagă că nu ar exista excepții individuale) continuă să prefere (chiar și neîmpinși de împrejurări) relațiile în locul procedurilor, intervenția personală în locul criteriilor impersonale și negocierea regulilor în locul aplicării lor consecvente. În paralel, instituțiile însele perpetuează la rândul lor aceste comportamente atunci când sancțiunile sunt selective, iar exemplele de impunitate sunt vizibile.Românii condamnă corupția în discursul public și, în același timp, consideră acceptabile abaterile personale dacă acestea îi avantajează. Pot cere instituții serioase și pot dezaproba, cu aceeași gură, seriozitatea, atunci când le impune ceva ce nu le convine. Pot denunța lipsa de responsabilitate a conducătorilor și pot găsi, pentru propria lipsă de responsabilitate, explicații pe care nu le-ar accepta în ruptul capului de la cei pe care îi critică.
Nu este suficient să spui că sistemul îi face pe oameni să se comporte astfel. Sistemul este alcătuit din oameni, din alegerile lor repetate, din excepțiile pe care le cer pentru ei înșiși și pentru cei pe care îi agrează, precum și din tăcerea cu care acceptă avantajele obținute prin încălcarea regulilor.
De ce trebuie să fie celălalt rău pentru ca eu să rămân bun?
Să revenim la seriozitate - calitatea aceea care nouă ca nație ne cam stă în gât și simțim o nevoie imperioasă să ne tot hăhăim la adresa ei și să o discredităm cât de bine putem.De ce nu este suficient să preferăm un stil de viață mai spontan, mai flexibil sau mai puțin formal fără să transformăm disciplina celuilalt în răceală, rigiditate sau dovada unei intenții ascunse? Probabil pentru că simpla diferență de comportament nu ne oferă întotdeauna o justificare morală suficientă pentru propriul comportament. Dacă celălalt este doar diferit, comparația rămâne deschisă. Dacă îl facem însă să pară ciudat sau rău intenționat, comparația se încheie înainte de a începe: nu mai există nimic de evaluat, nimic de înțeles, nimic de învățat. Celălalt este suspect, iar suspiciunea devine verdict.