Star Trek: The Next Generation, Picard și viitorul în care am crezut
La începutul anilor ’90, imediat după revoluție, eram adolescentă și urmăream Star Trek: The Next Generation cu fascinația cuiva care descoperă că lumea ar putea fi și altfel decât ceea ce cunoștea. Serialul nu era doar science-fiction, nu era doar o poveste despre nave spațiale, civilizații extraterestre și tehnologii spectaculoase, ci o proiecție a unui viitor în care mi-ar fi plăcut să trăiesc și, mai ales, a unei umanități în care mi-ar fi plăcut să cred.
Mă fascina pe atunci avântul acela de încredere în progresul științific, în inteligență, în capacitatea omului de a depăși limitele prezentului, mă fascina imaginația care nu se oprea la ceea ce exista deja. Inclusiv felul în care serialul a abordat subiecte mari precum inteligența artificială, care abia se conturau în mintea publicului, explorând distincția dintre o tehnologie capabilă să extindă posibilitățile umane și una care poate deveni instrument de control sau distrugere.
Dar, dincolo de toate acestea, mă interesa mai ales civilizația pe care o presupunea acel univers.
O lume în care diferențele nu erau automat un motiv de ostilitate, xenofobia era condamnată, dialogul avea prioritate în fața agresivității, iar comunicarea nu presupunea nici umilirea interlocutorului, dar cu siguranță nici abandonarea propriei poziții; o lume în care democrația, libertatea și respectul pentru individ nu erau simple formule rostite festiv, ci principii după care oamenii chiar își organizau existența; o lume în care inteligența nu era confundată cu superioritatea morală, iar autoritatea nu avea nevoie de brutalitate pentru a se face respectată.
Și, mai ales, o lume în care adevărul nu era negociabil în funcție de interese, iar morala nu se relativiza convenabil până când binele și răul deveneau simple chestiuni de perspectivă. În care intențiile declarate nu puteau transforma ticăloșia în virtute, iar justificările sofisticate nu țineau loc de integritate...
Cred că, la vârsta aceea, nici nu realizam cât de mult mă atașasem de această imagine. Trăiam într-o realitate în care foarte multe dintre lucrurile pe care The Next Generation le prezenta ca fiind firești păreau aproape neverosimile - și cred că tocmai de aceea mă atrăgea atât de mult; nu priveam doar un viitor îndepărtat, ci recunoșteam acolo o lume pe care mi-aș fi dorit ca omenirea să reușească să o creeze.
Din păcate, au trecut peste trei decenii de atunci și, uitându-mă în jur, am senzația stranie că omenirea (cu tot cu gradul ei de umanitate) a rămas captivă în aceleași reflexe primitive. Avem instrumente pe care adolescenții anilor ’90 le-ar fi considerat miraculoase, dar continuăm să negociem lucruri pe care le credeam deja câștigate: rațiunea, toleranța, libertatea, demnitatea, dreptul de a fi diferit. În unele privințe, viitorul pare să fi ajuns înaintea noastră, iar noi să fi rămas undeva în urmă, cu toate prejudecățile atârnate de noi, în modul cel mai ridicol.
Astăzi a fost anunțată moartea lui Sir Patrick Stewart. Jean-Luc Picard, printre multe altele... Căpitanul navei stelare amiral USS Enterprise D, care prefera argumentul în locul forței și care a înțeles și a transmis mai departe că adevărata superioritate a unei civilizații se măsoară inclusiv prin felul în care îi tratează pe cei diferiți de ea.
Mi-e greu să explic de ce vestea morții unui actor mă emoționează în felul acesta; poate pentru că nu dispare doar omul care a interpretat un personaj, ci și o bucățică din viața mea, dintr-o perioadă în care absorbeam idei fără să-mi dau seama că ele mă formează, în care îmi construiam, aproape pe nesimțite, reperele despre lume, despre oameni, despre libertate și despre ceea ce înseamnă civilizație. Poate că, privind astăzi în urmă, înțeleg că nu urmăream doar aventurile echipajului de pe Enterprise D, ci îmi însușeam, fără să știu, o anumită gramatică morală și intelectuală. Iar o parte din ceea ce am devenit își are rădăcinile și în acele după-amieze în care mă uitam la emisiunea „Știință și imaginație”, la finalul căreia se difuza câte un episod din Star Trek: Next generation, în care viitorul părea să aibă, în sfârșit, sens. Eram o adolescentă care privea spre stele și își imagina că oamenii vor deveni, odată cu trecerea timpului, mai inteligenți, mai liberi, mai puțin agresivi și înspăimântați de ceea ce nu înțeleg...
O lume în care diferențele nu erau automat un motiv de ostilitate, xenofobia era condamnată, dialogul avea prioritate în fața agresivității, iar comunicarea nu presupunea nici umilirea interlocutorului, dar cu siguranță nici abandonarea propriei poziții; o lume în care democrația, libertatea și respectul pentru individ nu erau simple formule rostite festiv, ci principii după care oamenii chiar își organizau existența; o lume în care inteligența nu era confundată cu superioritatea morală, iar autoritatea nu avea nevoie de brutalitate pentru a se face respectată.
Și, mai ales, o lume în care adevărul nu era negociabil în funcție de interese, iar morala nu se relativiza convenabil până când binele și răul deveneau simple chestiuni de perspectivă. În care intențiile declarate nu puteau transforma ticăloșia în virtute, iar justificările sofisticate nu țineau loc de integritate...
Cred că, la vârsta aceea, nici nu realizam cât de mult mă atașasem de această imagine. Trăiam într-o realitate în care foarte multe dintre lucrurile pe care The Next Generation le prezenta ca fiind firești păreau aproape neverosimile - și cred că tocmai de aceea mă atrăgea atât de mult; nu priveam doar un viitor îndepărtat, ci recunoșteam acolo o lume pe care mi-aș fi dorit ca omenirea să reușească să o creeze.
Din păcate, au trecut peste trei decenii de atunci și, uitându-mă în jur, am senzația stranie că omenirea (cu tot cu gradul ei de umanitate) a rămas captivă în aceleași reflexe primitive. Avem instrumente pe care adolescenții anilor ’90 le-ar fi considerat miraculoase, dar continuăm să negociem lucruri pe care le credeam deja câștigate: rațiunea, toleranța, libertatea, demnitatea, dreptul de a fi diferit. În unele privințe, viitorul pare să fi ajuns înaintea noastră, iar noi să fi rămas undeva în urmă, cu toate prejudecățile atârnate de noi, în modul cel mai ridicol.
Astăzi a fost anunțată moartea lui Sir Patrick Stewart. Jean-Luc Picard, printre multe altele... Căpitanul navei stelare amiral USS Enterprise D, care prefera argumentul în locul forței și care a înțeles și a transmis mai departe că adevărata superioritate a unei civilizații se măsoară inclusiv prin felul în care îi tratează pe cei diferiți de ea.
Mi-e greu să explic de ce vestea morții unui actor mă emoționează în felul acesta; poate pentru că nu dispare doar omul care a interpretat un personaj, ci și o bucățică din viața mea, dintr-o perioadă în care absorbeam idei fără să-mi dau seama că ele mă formează, în care îmi construiam, aproape pe nesimțite, reperele despre lume, despre oameni, despre libertate și despre ceea ce înseamnă civilizație. Poate că, privind astăzi în urmă, înțeleg că nu urmăream doar aventurile echipajului de pe Enterprise D, ci îmi însușeam, fără să știu, o anumită gramatică morală și intelectuală. Iar o parte din ceea ce am devenit își are rădăcinile și în acele după-amieze în care mă uitam la emisiunea „Știință și imaginație”, la finalul căreia se difuza câte un episod din Star Trek: Next generation, în care viitorul părea să aibă, în sfârșit, sens. Eram o adolescentă care privea spre stele și își imagina că oamenii vor deveni, odată cu trecerea timpului, mai inteligenți, mai liberi, mai puțin agresivi și înspăimântați de ceea ce nu înțeleg...
Rămâne serialul. Rămâne Picard. Și rămâne acel viitor în care, măcar în imaginația mea, pot locui.
RIP, Sir Patrick!