Viața în oglindă

  Dacă există o temă care nu lipsește niciodată din arsenalul ultraconservator, aceea este obsesia pentru controlul corpului femeii. Întotdeauna revine, mereu îmbrăcată în haine noi, dar cu același schelet vechi de dogmă și paternalism. Nu contează câte crize traversează societatea, câte prăpăstii se cască în educație, sănătate sau infrastructură – bățul se bagă, sistematic, prin același gard: dreptul femeilor de a decide asupra propriului corp. Pentru că, dacă cineva își imagina că tema avortului a fost scoasă din retorica politică, că bătălia s-a dat în urmă cu decenii iar societatea a mers mai departe de atunci, se înșală amarnic. Trăim într-o Românie primitivă în primul rând la cap, în care ne prefacem că respectăm drepturile femeilor, dar în realitate corpul lor rămâne teren de vânătoare ideologică, prădat iar și iar de cei care vor să-și exerseze puterea sub masca moralei și a protecției. Proiectul de modificare a Codului Penal, propus de doi parlamentari, Monica și Radu...

S-au spus și se spun multe, zilele astea, despre acest caz, nu vreau să insist, dar c eea ce mi se pare cel mai sinistru în toată această poveste este cât de cultural înrădăcinată este patologia din jurul MAGA, care a ajuns acum să se exprime la nivel de reflex colectiv, de automatism moral. Membrii familiei lui Tyler Robinson, ucigașul lui Kirk, nu sunt ”woke-iști”, ”stângiști”, ”atei” sau alte minorități detestate de către ”cei drepți și normali” -   sunt chiar produsul fidel al culturii MAGA și adepți pur-sânge, care au crescut și au propovăduit cu armele lângă icoane (sau alte însemne religioase, de la caz la caz), cu religia ca paravan și cu naționalismul ăla împuțit ca manual de viață. Și, ce să vezi, ajung inevitabil să joace exact rolul pe care li l-a scris ideologia! Dar mizeria morală cea mai mare a unei astfel de familii stă în faptul că își va livra propriul copil ca țap ispășitor și va împacheta chestia asta în „prețul libertății” și „responsabilitate individu...

Baletul e o artă. Baletul moral, însă, e o farsă. Și nu orice farsă, ci una jucată magistral de acei oameni care nu au avut în viața lor coloană vertebrală ori principii, dar care au descoperit brusc, când situația a impus-o, plăcerea de a poza în „respectabili”. Baletul moral nu implică niciun fel de grație sau disciplină – dimpotrivă. E doar dans penibil, executat cu pași de minciună, salturi de ipocrizie și piruete de negare. Publicul? Naivii care încă mai cred că respectabilitatea este sinonimă cu declarațiile sonore și bombastice, chiar dacă în spatele lor, când te dezmeticești, nu găsești nimic. Acești ”balerini” nu își recunosc niciodată vreo greșeală. Mea culpa? Să fim serioși… Cum să-și asume ei ceva, când toată viața au făcut exact contrariul: au relativizat, au rescris realitatea după cum le-a fost convenabil, iar când a fost absolut necesar, au schimbat doar decorul, nu și piesa. Rebrănduiți în deontologi de serviciu   Luați exemplul clasic: individul (termen generic, n...

  Dacă avem bun simț și ne uităm bine în jur, n-avem cum să nu vedem că civilizația autohtonă bâjbâie în continuare prin întuneric. Pentru că, departe de marile conflicte politice sau de scenele violente din filme, adevărata agresivitate se desfășoară în tăcere, în micile gesturi zilnice. În felul în care oamenii obișnuiți își fac loc cu forța în conversații, în spațiul public, în trafic și așa mai departe, pentru a-și oferi iluzia că astfel sunt mai relevanți și contează mai mult decât ”proștii”. Ceea ce se ascunde sub acest tipar este mentalitatea de agresor: aceeași nevoie de a domina, de a controla și de a forța - doar transpusă în forme „banale”, aparent nesemnificative. Agresivitatea de lângă noi Un agresor (termen generic, care nu se referă doar la genul masculin) este cel care recurge la forță – fizică, verbală, psihologică sau simbolică – pentru a domina, controla, intimida sau răni o altă persoană. Agresiunea poate fi directă (lovituri, jigniri, amenințări) sau indirectă...

  Moartea lui Ion Iliescu a readus la suprafață nu doar amintirile unui trecut greu de digerat, ci și reflexul nostru atent cultivat de a acoperi cu un strat gros de laudă tot ce încape într-un sicriu. Se spune că despre morți trebuie să vorbim doar de bine, dar această așa-zisă regulă pe care o trâmbițează toți ”deontologii” este doar o formă de cenzură sentimentală, un pact tacit prin care realitatea e îngropată odată cu trupul, chiar dacă acesta i-a aparținut unui ticălos…  E un reflex social comod. În loc să privim lucid înapoi, închidem ochii și îndesăm realitatea sub preș, deoarece suntem mai mult decât obișnuiți să spunem că ”așa se face”, ”așa se cuvine”. În familie, la muncă - cu toții avem exemple în jurul nostru: persoane care, în viață, au rănit teribil, au făcut mult rău, au abuzat, au manipulat. Iar după moarte, au devenit brusc „oameni cumsecade”, în amintirile superficiale rostite în public, cu glas tremurat.  Moartea lui Ion Iliescu este o ilustrare la sc...

  Biserica. În unele țări (cum ar fi Rusia) a devenit punct de observație pentru trupele aflate în război, o unealtă infiltrată, o armă cu potirul în mână și microfonul Kremlinului în altar; în altele, așa cam ca la noi, e infiltrată în politică și în afaceri. O pseudo-biserică în care icoana e doar pretext, iar tămâia, un camuflaj olfactiv pentru mirosul de praf de pușcă – sau de rahat, după caz... În acest punct, e legitim să ne întrebăm ce mai înseamnă religia când e atât de profund complice cu politica – nu doar cu politica „banală” a alegerilor și a discursurilor, ci chiar și cu cea a războiului și a exterminării. Ce mai e Dumnezeu, într-un context în care slujitorii săi le jură fidelitate serviciilor secrete, iar Cuvântul este armă de propagandă? Ce mai este Biserica atunci când devine interfață a unui regim? - O prelungire molcomă a puterii, cu sutană în loc de uniformă, cu crucea ridicată ca lozincă. O Biserică în care “învățămintele” sunt adaptate unui discurs politic, ia...

  Într-un interviu memorabil din 1988, realizat de jurnalistul Bill Moyers în cadrul seriei ”A World of Ideas” , scriitorul și omul de știință Isaac Asimov propune o metaforă aparent banală, dar profund revelatoare, despre efectele suprapopulării asupra democrației, libertății individuale și demnității umane. „Metafora Băii” devine astfel un comentariu filosofic în miniatură, despre cum aglomerația umană și presiunea numerică pot distruge până și valori fundamentale ale societății moderne. Acesta este un fragment din interviu:   BILL MAYERS : „Ce se întâmplă cu demnitatea speciei umane, dacă creșterea populației continuă în același ritm?”     ISAAC ASIMOV : „Va fi complet distrusă. Voi folosi ceea ce eu numesc ”Metafora Băii”:  Dacă doi oameni locuiesc într-un apartament cu două băi, atunci amândoi au libertate totală în privința  folosirii băii. Pot merge la baie oricând doresc, pot rămâne cât vor, pentru orice au nevoie.  Și toată lumea crede în Lib...