Despre Morți Numai de Bine

 

Moartea lui Ion Iliescu a readus la suprafață nu doar amintirile unui trecut greu de digerat, ci și reflexul nostru atent cultivat de a acoperi cu un strat gros de laudă tot ce încape într-un sicriu. Se spune că despre morți trebuie să vorbim doar de bine, dar această așa-zisă regulă pe care o trâmbițează toți ”deontologii” este doar o formă de cenzură sentimentală, un pact tacit prin care realitatea e îngropată odată cu trupul, chiar dacă acesta i-a aparținut unui ticălos… 

E un reflex social comod. În loc să privim lucid înapoi, închidem ochii și îndesăm realitatea sub preș, deoarec suntem mai mult decât obișnuiți să spunem că ”așa se face”, ”așa se cuvine”. În familie, la muncă - cu toții avem exemple în jurul nostru: persoane care, în viață, au rănit teribil, au făcut mult rău, au abuzat, au manipulat. Iar după moarte, au devenit brusc „oameni cumsecade”, în amintirile superficiale rostite în public, cu glas tremurat. 

Moartea lui Iliescu este o ilustrare la scară națională a acestui fenomen. Un om cu un trecut plin de controverse și responsabilități grele devine aproape respectabil, în discursul public al multora – fie ei oameni obișnuiți ori complici și admiratori politici - pentru că nu mai e printre noi. Revoluția din ’89, mineriade, perpetuarea structurilor vechi schimbând doar decorul, nu și metehnele - toate se estompează în prea multe necrologuri „călduțe”.

Moartea însă nu e o amnistie morală și nici nu șterge faptele. Dacă ne mințim din complezență, ajungem să falsificăm realitatea, să cosmetizăm răul și să-l lăsăm moștenire următoarelor generații. Iar asta e valabil indiferent despre ce mort ticălos vorbim, figură publică sau nu.

Exact de asta ar trebui să le fie frică apologeților: că moștenirea pe care o lasă e una de minciună și lașitate. Dar, desigur, nu le pasă – ipocrizia este un anestezic puternic, conștiința lor e nulă, iar efectele le vedem peste tot în jurul nostru (cei care le mai vedem).