Cu Gura Plină de Dumnezeu - și Sufletul Golit de El
 |
| AI-generated image |
Biserica... În unele țări (cum ar fi Rusia) a devenit punct de observație pentru trupele aflate în război, o unealtă infiltrată, o armă cu potirul în mână și microfonul Kremlinului în altar; în altele, cam ca la noi, e infiltrată în politică și afaceri. O pseudo-biserică în care icoana e doar pretext, iar tămâia, un camuflaj olfactiv pentru mirosul de praf de pușcă – sau de rahat, după caz...
În acest punct, e legitim să ne întrebăm ce mai înseamnă religia când e atât de profund complice cu politica – nu doar cu politica „banală” a alegerilor și a discursurilor, ci chiar și cu cea a războiului și a exterminării. Ce mai e Dumnezeu, într-un context în care slujitorii săi le jură fidelitate serviciilor secrete, iar Cuvântul este armă de propagandă?
Ce mai este Biserica atunci când devine interfață a unui regim? - O prelungire molcomă a puterii, cu sutană în loc de uniformă, cu crucea ridicată ca lozincă. O Biserică în care “învățămintele” sunt adaptate unui discurs politic, iar ”păstorul” nu mai conduce turme spirituale, ci mase de manevră electorală.
Într-un astfel de decor, mântuirea se negociază politic, iar canonul devine program de guvernare.
Dar poate mai tulburătoare decât metamorfoza instituțională este încrederea docilă a enoriașilor care urmează orbește acest travesti. Acei „credincioși” auto-proclamați care înghit cu nesaț predici pline de naționalism, conspirații și resentiment, rostind cuvintele iubirii creștine cu o ură mocnită. Îl invocă pe Dumnezeu din toți rărunchii, dar au gura murdară de invective, și în numele iubirii de aproape, și-ar crucifica vecinul care e diferit de ei deoarece trăiește altfel, crede altfel, poate chiar iubește altfel… L-ar privi drept în ochi, cu crucea atârnându-le la gât, și l-ar îngropa simbolic sub o ploaie de psalmi recitați cu dinții strânși.
Pentru acest tip de credincios, iubirea nu e niciodată îndreptată spre celălalt în alteritatea lui, ci doar spre reflexul familiar al propriei normalități. Aproapele trebuie să fie ca el, să creadă ca el, să iubească „în rânduială”, altfel devine dușman spiritual - un pericol deci. Așa se naște paradoxul: cel care se roagă pentru „pace și bună învoire între oameni” este același care își dorește, în gând sau în șoaptă, dispariția celor care îi încurcă dogma.
Această ”iubire” cu lamă dublă nu construiește comunități, ci garnizoane morale; este o iubire-vamă, care te lasă să treci doar dacă prezinți pașaportul conformității. În absența lui, devii caz clinic, amenințare ideologică, obiect de corecție.
Libertatea este cuvântul preferat al acestor ”dreptcredincioși” - un talisman pe care îl agită frenetic în piețe și pe rețele sociale. Dar e o libertate strâmbă, limitată, exclusivă. Nu pentru toți, ci doar pentru cei ca ei, care cred „corect”, simt „curat”, trăiesc și votează „cum trebuie”... Pentru ceilalți - cei „rătăciți”, „corupți moral”, „dușmani ai tradiției” - nu se cere libertate, ci reducere la tăcere, convertire forțată sau expulzare mai mult sau mai puțin simbolică din comunitate.
Această biserică nu mai e biserică. Este, la fel de mult ca oricând, o formă de control social, o corporație a vinovăției, care distribuie identitate în schimbul supunerii și pretinde sfințenie acolo unde e doar servilism. Este un bastion conservator, îmbibat de suspiciune și xenofobie, care folosește altarul pentru a valida orice politică ce promite restabilirea unei ordini imaginare.
Predica nu mai e despre milă, ci despre disciplină. Iubirea aproapelui e reinterpretată și răstălmăcită cu ticăloșie. Se iubește tradiția, dar numai ca decor pentru excludere. Se apără familia tradițională, dar numai ca mijloc de control și propagare a doctrinei acceptate. Se invocă morala, dar mereu cu dublu standard: una pentru ei, alta pentru ceilalți - cei pe care-i arată cu degetul în numele curățeniei sufletești, fără a-și spăla ei vreodată conștiința (că se simt al naibii de curați!)...
Această biserică - infiltrată, politizată, contaminată - se menține nu doar prin complicitatea celor de la putere, ci și prin entuziasmul oamenilor obișnuiți. Credincioșii habotnici nu sunt victime ale manipulării, ci complici ai unei ordini simbolice care promite recompense metafizice pentru ura corect direcționată. Se simt mântuiți nu pentru că iubesc, ci pentru că detestă „cum trebuie”. Confundă divinitatea cu dogma, evlavia cu ura justițiară, harul cu autoritatea. Când Dumnezeu devine portavocea urii curate și tăcute, iar biserica o scenă pentru exerciții de disciplină ideologică, mi-e teamă că nu mai rămâne nimic din sacru. Doar ecoul unui discurs care s-a golit de sens de mult timp, în ciuda faptului că este rostit mecanic, duminică de duminică.