Cum Sancționăm (sau nu) Derapajele

 

AI-generated image

 

Pare tot mai des că nu mai vrem să știm diferența dintre o gafă trecătoare și un derapaj moral în toată regula. Nu mai știm nici cine are voie să vorbească despre ele. Trăim niște timpuri în care etica a fost înlocuită de preferințe personale, iar complicitatea colectivă la relativizarea răului devine o formă de validare tăcută. Derapajele sunt fie ignorate, fie sancționate aleator, în funcție de simpatii, nu de principii. Iar în acest haos al dublului standard, noțiuni precum responsabilitate morală, judecată etică sau justiție socială își pierd consistența.

Dacă ne-am lua doar după declarațiile publice, am putea crede că trăim într-o societate care respinge ferm derapajele morale, excesul de putere, xenofobia, manipularea. Din fața televizorului, suntem indignați, categorici, intoleranți cu oricine sfidează normele bunului-simț. Dar ce se întâmplă când astfel de personaje ajung să fie mai aproape de noi decât la distanța sigură a unui ecran?

 

Cine pedepsește și pe cine? Despre moralitatea cu geometrie variabilă

Criterii fluide într-o lume care-și inventează scuzele

Să ne imaginăm un scenariu ipotetic. Ce ar fi dacă Diana Șoșoacă n-ar fi doar personajul care crează spectacolele grotești pe care le urmărim, de la distanță, cu o combinație de amuzament jenat și dezgust? Ce-ar fi dacă ar fi chiar mătușa noastră, acea rudă temperamentală, grosolană, care vorbește tare și cu gura larg deschisă, dă cu tifla, în stânga și în dreapta, sau încinge atmosfera cu povești spumoase și opinii radicale? Câți ar mai fi la fel de categorici când mătușa ar face scene din astea la reuniuni ale familiei, spre exemplu? Ar refuza invitațiile la mesele ei copioase, sau s-ar preface că nu văd, că nu aud, ca să nu strice ”armonia familială”?

Același exercițiu de imaginație îl putem face cu foarte multe alte figuri publice, care de care mai imorale, certate cu legea și așa mai departe. Că nu s-ar zice că ducem lipsă de exemple...

Cum ar fi dacă Andrew Tate n-ar fi doar un personaj sinistru de pe internet, ci un prieten de-ai noștri, acel tip mereu sigur pe el, care relativizează orice principiu, ”băiat de băiat” îmbrăcat în haine de fițe, care aduce într-o seară de vineri un Porsche pe care se laudă că l-a cumpărat cash, care  are în jurul lui fete pe care nu are mustrări de conștiință să le înjosească și să le transforme în obiecte personale ”de joacă” sau pe care să-și exerseze pornirile violente... Cum ar fi dacă ne-ar invita la petreceri exclusiviste, ne-ar sugera că are relații sus-puse care îi permit să facă orice și să fie ce vrea, ne-ar spune că el "știe cum merge lumea", ne-ar oferi ponturi despre cum să avem succes fără efort, ne-ar oferi perspectiva satisfacerii unor fantezii sexuale pe gratis? L-am contrazice, l-am pune la punct, am rupe relația cu el, sau ne-am mulțumi să intrăm în atmosferă (sau, mai degrabă, în manosferă...) ca să nu stricăm vibe-ul și, în secret, chiar să ne propunem să stăm prin apropierea lui, că poate ne alegem și noi cu ceva ”avantaje”?

Dar ce ne facem când derapajele nu vin în ambalaj atât de flagrant, ci cu pretenții de stil și rafinament? Când persoana controversată nu e un scandalagiu de duzină, ori un băiețoi INCEL care se mândrește cu propria-i ticăloșie, ci un nume greu, cu prestigiu? Cum ar fi Roman Polanski... Un regizor genial, o figură iconică a cinematografiei, prezent în cercurile cele mai elevate ale artei și culturii. Și, în același timp, un condamnat pentru violul unei minore, un fugar care și-a folosit influența pentru a evita justiția, protejat de o elită artistică ce l-a apărat sub pretextul "separării artei de artist". Oameni care se cred morali și civilizați au ales să închidă ochii, pentru că rafinamentul și prestigiul au contat mai mult decât faptele sale abjecte. 

Nu e greu de imaginat că, dacă ar fi fost prietenul lor, cei mai mulți indivizi ar fi continuat să-l invite la evenimente, să-i aprecieze conversațiile, în timp ce derapajele sale ar fi fost fie minimalizate, fie ignorate complet.

 

Etica de grup: când adevărul e negociabil în funcție de apartenență și preferințe

Adevărul este că indignarea majorității oamenilor funcționează aproape exclusiv la distanță. Când derapajele sunt  departe, se simt în siguranță să le condamne, dar când ele devin personale, când sunt atașate unor oameni pe care-i cunosc, apar mecanismele de autojustificare. "Ei, asta e, nu sunt de acord, dar e amuzant". "Ce să-i faci, oameni suntem toți...". "E exagerat, dar are și dreptate uneori." Și așa mai departe…

Cei mai mulți oameni nu se uită niciodată critic în oglindă. Le place să se vadă drept indivizi cu principii, dar de fapt au standarde duble și manifestă oroare de conflicte ideologice. Adesea, în loc să sancționeze adevăratele derapaje, de care este plin în jurul lor, ajung să îi sancționeze, din orgoliu, doar pe cei care le arată cât sunt de ipocriți de fapt, atunci când se prefac indignați dar nu se distanțează deloc de motivul așa-zisei lor indignări.

Principiile se dezintegrează rapid în prezența unei atmosfere sociale plăcute și, mai ales,  convenabile. "Hai, lasă, ne-am adunat să  ne simțim bine, nu să facem morală!" este mantra tăcută care suspendă orice acțiune care ”strică feng-shui-ul”. Judecata etică a devenit o marfă rară, substituită de reacții emoționale și popularitate.

 

Ipocrizia ca normă acceptată 

Iar aici intervine marele paradox: vrem să ne imaginăm că societatea trebuie schimbată de sus în jos, prin legi, reglementări, discursuri, pentru că este mai convenabil decât să ne asumăm faptul că lucrurile încep, de fapt, de jos în sus, de la acele momente de disconfort în care am putea spune ceva, dar alegem să nu o facem - și apoi, din pură ipocrizie, ne găsim scuze infinite pentru asta.

Această trecere cu vederea e ceea ce alimentează, de fapt, exact acele fenomene pe care, declarativ, le condamnăm. Pentru că în spatele fiecărui personaj controversat care poate chiar ni se pare monstruos la televizor, există o familie sau un cerc de apropiați care i-a permis să fie așa - și care, desigur, nu își asumă nimic, ci își justifică atitudinea printr-un simplu ”n-am știut” sau ”nu m-am gândit”, fără niciun fel de mea culpa. Extrapolând, la scară largă, lucrurile se întâmplă într-un anumit fel deoarece există o majoritate care le permite să se întâmple astfel. 

Citește și despre Teoria Dezangajării Morale – Albert Bandura

 

AI-generated background image