Când Victimele Nu Sunt ”De-ai Noștri”
M ă îngrijorează specia asta extrem de răspândită de om obișnuit care, în contact cu răul, cu tragediile umane, nu tresare. Nu se revoltă, nu-și ridică fruntea din noroiul propriei certitudini. Îi arăți că nouă copii au fost uciși, în somn, de ruși, iar el îți răspunde cu „dar ce zici de anularea turului doi”, „dar de cei care vor să ne vaccineze cu seruri experimentale”, „dar de LGBT care ne îndoctrinează copiii etc. etc. etc”. În fața unui crater cu trupuri arse, specia asta trasează hărți mentale ale unei conspirații care o exonerează de orice emoție. Le spui ăstora despre moarte - îți răspund cu cine-știe-ce aberație imaginară care-i nu-i lasă pe ei să doarmă noaptea... Această lipsă de empatie și dezumanizarea în discursul public reflectă totuși o alienare morală profundă. Empatia condiționată de apartenență Acești oameni nu s-au născut monștri, dar au devenit goluri ambulante, cavități în care adevărul se izbește ca un ecou într-o sală de bal părăsită....