Nimeni Nu Vrea Să Fie Rău, Dar Vrea

Deși subiectul acestui articol poate fi general, aleg să mă opresc asupra mentalității feminine și a felului în care anumite femei aleg în mod repetat relații toxice, roluri familiale disfuncționale și contexte care nu le oferă nici dezvoltare personală, nici echilibru emoțional. Nu din lipsă de opțiuni, ci pentru că aleg să transforme familiarul în ceva confortabil, chiar dacă este toxic. Iar această preferință pentru suferința cunoscută este întreținută prin autoiluzie, justificări colective și o validare socială bine cimentată în cutume.

 

Când greșeala devine destin: tiparele autoiluziei

Există un tipar al alegerilor proaste și foarte proaste pe care unele femei îl adoptă cu foarte mare ușurință, nu pentru că ar fi bun, nu pentru că le-ar face fericite, ci pentru că le este familiar. Ele revin mereu la aceleași alegeri, la aceleași greșeli, ca și cum ar fi captive într-o buclă a timpului, unde liberul arbitru este doar o iluzie. Mai mult decât atât, nu doar că își perpetuează propriile neputințe, dar le transformă în adevăruri imuabile, pe care le transmit mai departe ca pe o moștenire toxică. Și nu au mustrări de conștiință, decât cel mult de fațadă, pentru că, la un moment dat, au găsit și justificarea perfectă: „Așa este viața. Așa am învățat. Așa trebuie să fie.” Ba mai mult, această justificare le conferă și un aer de martiriu, de parcă greșelile lor ar fi niște cruci sfinte pe care trebuie să le poarte, nu niște alegeri făcute în deplină cunoștință de cauză. Iar dacă cineva îndrăznește să le sugereze că poate-poate există și alte variante, vor ofta adânc, ca niște profeți neînțeleși, și vor scoate replica magică: „Tu nu știi prin ce am trecut eu.”

De ce unele femei se întorc mereu la acei bărbați care le distrug, la acei părinți toxici, la acele slujbe care nu le oferă un beneficiu real sau chiar le umilesc, la acel cerc de ”prieteni” care le secătuiesc în diferite moduri? De ce își cresc copiii în aceleași tipare sufocante în care au fost și ele crescute? - Nu pentru că nu văd alternative, ci pentru că nu le vor de fapt. Schimbarea înseamnă risc, înseamnă necunoscut, iar necunoscutul le amenință, paradoxal, familiara lor suferință. Și, în plus, dat fiind faptul că, așa cum zice englezul, ”Misery loves company”, unde ar mai găsi ele atâtea urechi compătimitoare, atâtea confirmări că suferința lor e specială, că nimeni nu poate înțelege drama vieții lor,  în afara tovarășelor de cafeluță, unite în cuget și-n simțiri de problemele nesfârșite cu bărbații, părinții și copiii?

 

Cercul suferinței validate, sau între „așa a fost să fie” și „universul are un plan”

Mediul care le validează este la fel de esențial ca aerul, iar dependența de el este cultivată cu religiozitate. Nimic nu este mai reconfortant decât un cor de voci care le spune că au făcut tot ce au putut, că lumea e crudă, că oricum nimeni nu scapă de soartă...

De fiecare dată când realitatea le izbește cu forța unei sentințe definitive, ele nu se opresc să analizeze cu adevărat  unde au greșit, pentru că nu le lasă orgoliul. În schimb, încep procesul de justificare: „Ce să-i faci, nu poți avea totul...”, „Nu am avut altă opțiune” etc.

Dar au avut. Întotdeauna există o altă opțiune. Numai că, pentru a o vedea, ar trebui să își asume schimbarea, care  este un proces al naibii de dificil, așa cum bine intuiesc. Așa că mai bine pozează în victimele sorții, și, între timp, mai publică un status pe Facebook despre cum „universul le dă lecții grele”, dar ele rezistă „ca niște luptătoare”.

În realitate, aceste femei nu sacrifică totul din iubire și loialitate, așa cum le place lor să insinueze, ci sacrifică luciditatea și binele personal pe altarul dependenței emoționale.

Și astfel, greșeala devine destin. Nu pentru că este inevitabilă, ci pentru că este justificată până la normalizare. Iar normalizarea devine tradiție, iar tradiția devine educație. Și, odată ce a transformat suferința într-un adevăr fundamental, această femeie o oferă mai departe fiicei sale, îmbrăcată, desigur, în hainele gijii și iubirii materne, atotfăcătoaredeminuni.

Într-o cultură a suferinței glorificate, eroarea devine identitate, iar durerea - un argument pentru o așa-zisă superioritate morală.

 

Asumarea greșelii - o alegere amânată la nesfârșit

Această înlănțuire de alegeri greșite nu este nici soartă potrivnică, nici blestem. Este doar rezultatul unei inabilități de a privi în oglindă fără a căuta scuze, și a unei lipse de dorință reală de a face o schimbare. Schimbarea nu înseamnă simple refulări și nu începe cu exteriorul, ci cu o revoluție interioară, cu un moment de luciditate, în care femeia alege conștient să nu se mai mintă. Dar câte dintre ele sunt dispuse să își recunoască erorile, să accepte că viața lor ar fi putut fi altfel, că ar fi putut face mai bine, dacă ar fi luptat să își caute propriul adevăr și propria fericire, nicidecum să se scalde în mocirla miturilor colective care se vor a fi împliniri și adevăruri supreme și universal valabile? Câte au curajul să oprească această moștenire otrăvită și să spună: „Până aici”?

Puține. Mult prea puține. Majoritatea sunt mereu prea ocupate să își găsească scuze noi pentru a-și pune întrebări vechi – eventual, între două postări motivaționale pe rețele, despre cum „toate lucrurile rele se întâmplă cu un scop”.

 

Citește și despre Eternele Scuze Și Justificări Pentru Alegeri Și Obiceiuri Proaste