Viața în oglindă

Am început să mă tem efectiv de oamenii care nu pot tăcea, care vorbesc doar ca să umple aerul, ca și cum liniștea ar fi o ofensă personală, iar prezența umană relevantă s-ar măsura în flecăreli continue, fără substanță. Oameni pentru care tăcerea e un scandal public așa că își transformă gura într-un instrument de fond sonor. Îi vezi peste tot - în birouri, în mijloace de transport, pe stradă, în restaurante – un soi de megafoane ambulante, difuzând conversații repetitive despre nimic, dar cu o autoimportanță de netăgăduit, pe care mi-e tot mai greu să o suport, pe măsură ce trec anii, fiindcă o percep ca pe o agresiune. Epidemia de autoimportanță sonoră Concetățenii ăștia despre care scriu aici vorbesc ca să se audă. Tăcerea îi plictisește definitiv, îi face să se simtă  incomod, ori îi pune față în față cu propria irelevanță. Așa că se agață de orice subiect, chiar dacă este vorba de banalitatea banalităților, de orice pretext pe care simt urgența să îl livreze - orice e bun, at...

C lișeele - le știm prea bine -, acele expresii uzate, adesea invocate cu un aer de falsă înțelepciune - niște cărămizi friabile de fapt, care formează zidurile unei comunicări superficiale. Oamenii le folosesc tot timpul, cu voluptate chiar... D ar de ce le-or fi plăcând atât de mult? În primul rând, clișeele oferă un soi de sentiment de confort. Ele sunt expresii încetățenite, validate de-a lungul timpului, ceea ce le face să pară adevăruri universale. Oamenii se refugiază în clișee pentru că acestea nu necesită efort de gândire sau creativitate; sunt gata-făcute, ușor de înțeles și acceptate de majoritatea care nu îndrăznește să exploreze și să articuleze adevărurile personale. De asemenea, ele facilitează comunicarea, permițându-le oamenilor să se exprime rapid și cât de cât eficient pentru ei. În fond, pentru cei mai mulți, este mai ușor să spună "ce nu te omoară te face mai puternic" decât să elaboreze, spre exemplu, asupra complexității procesului de reziliență în fața...

M ediocritate. Insuficiență de spirit și de merit. Limitare. Supraestimare. Comoditate. În cadrul social în care trăim în prezent , asistăm la o fenomenologie complexă ce relevă ascensiunea unei forme subtile de dominație: un soi de dictatură a mediocrității. Această metaforă ilustrează pur și simplu subtilitatea și omniprezența mediocrității în țesătura socială contemporană. Î ntr-o eră a informației atât de larg  răspândite și a accesului la cunoaștere vastă, mediocritatea își croiește drumul către o hegemonie mai mult sau mai puțin discretă. În loc să celebrăm competența și expertiza, asistăm la o încoronare a banalului și a superficialității.   D e ce este acest lucru posibil și cum am ajuns aici? Ei bine, cu siguranță nu peste noapte și nici din cauza vreunor regimuri politice, ori a unor generații în cârca cărora e întotdeauna mai comod să punem toată vina. F aptul că am ajuns să înălțăm mediocritatea și ignoranța la statutul de normă acceptabilă este o consecință ...