Viața în oglindă

Am început să mă tem efectiv de oamenii care nu pot tăcea, care vorbesc doar ca să umple aerul, ca și cum liniștea ar fi o ofensă personală, iar prezența umană relevantă s-ar măsura în flecăreli continue, fără substanță. Oameni pentru care tăcerea e un scandal public așa că își transformă gura într-un instrument de fond sonor. Îi vezi peste tot - în birouri, în mijloace de transport, pe stradă, în restaurante – un soi de megafoane ambulante, difuzând conversații repetitive despre nimic, dar cu o autoimportanță de netăgăduit, pe care mi-e tot mai greu să o suport, pe măsură ce trec anii, fiindcă o percep ca pe o agresiune. Epidemia de autoimportanță sonoră Concetățenii ăștia despre care scriu aici vorbesc ca să se audă. Tăcerea îi plictisește definitiv, îi face să se simtă  incomod, ori îi pune față în față cu propria irelevanță. Așa că se agață de orice subiect, chiar dacă este vorba de banalitatea banalităților, de orice pretext pe care simt urgența să îl livreze - orice e bun, at...