Viața în oglindă

Singurătatea nu înseamnă neapărat a fi izolat, așa cum o definesc cei care se tem cumplit de ea. Există singurătatea aceea profundă, care nu derivă din absența oamenilor, ci dintr-o nepotrivire existențială între interiorul propriu și limbajul lumii. Este o izolare subtilă, nu socială, ci ontologică – o stare de fond, aproape fizică, resimțită nu neapărat ca lipsă de apartenență, ci ca imposibilitate de suprapunere cu realitatea comună. Această stare nu se cere înțeleasă, ci doar recunoscută ca fiind mereu prezentă, ca o frecvență joasă pe care doar unii o aud.   O singurătate ce nu derivă din lipsa celorlalți, pentru că nu de absența companiei e vorba neapărat, ci despre absența unui limbaj comun, a unei arhitecturi relaționale care să includă și acest mod de a fi. O singurătate care nu se manifestă zgomotos, ci se așază liniștit în straturile adânci ale conștiinței, ca o notă care nu intră niciodată în armonie, oricât s-ar modula.  Ea nu presupune marginalizare în sensul so...