Viața în oglindă

  Finalul serialului ”The Handmaid’s Tale” a fost dezamăgitor, nu pentru că ar fi fost lipsit de dramatism, ci pentru că și-a abandonat propria miză. Adaptarea după romanul distopic al lui Margaret Atwood începe ca un exercițiu de luciditate asupra opresiunii și sfârșește ca o melodramă vizuală care estetizează suferința și pervertește mesajul. Ceea ce trebuia să fie o critică implacabilă a teocrației și violenței sistemice ajunge, treptat, să glorifice maternitatea ca destin și să reabiliteze agresori. Într-o lume media saturată de pseudo-profunzime, ”The Handmaid’s Tale” se prăbușește spectaculos în clișeu. Am văzut finalul și am rămas cu un gust amar. Serialul ”The Handmaid`s Tale” s-a transformat, din păcate, într-o trădare de viziune. De intenție. De profunzime. O trădare care nu ” urlă ” , dar care, asemenea unei dureri surde, se instalează lent și definitiv în mintea spectatorului care a investit,   în acest serial , speranța unui gând provocator. „The Handmaid’s Ta...

  Photo credit - unknown „ Adolescence ” nu este doar o mini-serie despre frământările unui tânăr pierdut între așteptările sociale și propriile angoase. Este și un rechizitoriu mut al părinților care își cresc copiii pe pilot automat, convinși că ” așa au crescut și ei și uite că sunt bine ”. Serialul expune o temă incomodă, mai puțin despre adolescență ca etapă biologică, și mai mult despre orbirea afectivă a celor care ar trebui să fie ghizii acestei tranziții – părinții. În timp ce algoritmii modelează tăcut conștiința tinerilor din ziua de azi, părinții rămân prinși între scuzele moștenite și credința actuală și din păcate extrem de răspândită că iubirea necondiționată înseamnă absența regulilor. Astfel, adolescenții devin oglinzi pentru eșecurile educaționale ascunse sub mantra „Nu știu ce s-a întâmplat, am făcut tot ce am putut!”.   Mama și tatăl protagonistului nu sunt monștri, nu sunt abuzivi, nu sunt absenți în sensul fizic al termenului. Dimpotrivă, par oameni cums...