Viața în oglindă

  Așa începe totul: cu un râs. Nu unul sănătos, ci acel tip de ”umor” toxic care camuflează hărțuirea emoțională în jovialitate. O glumă „inofensivă” despre chipul cuiva, o remarcă aparent spontană, dar atent direcționată către cel care nu corespunde unui standard estetic acceptat. Și cu o adunătură de inși siguri pe superioritatea lor, care râd ca și cum ar fi defecat vreun mare adevăr universal. În spatele acestor glume pe seama înfățișării se află însă o formă insidioasă de bullying, de dispreț ritualic care se hrănește din sentimentul apartenenței la o masă moralmente degenerată. Cât de prăbușit în tine trebuie să fii, încât să-ți validezi existența râzând de înfățișarea altuia?  Câtă furie și frustrare zace în tine dacă batjocura, camuflată în nu-știu-ce umor, e forma ta de autovalidare?  Și cât de insignifiant să te simți în propria viață, dacă îți provoacă plăcere autentică să arunci cu ridicol în chipul unui om… în văzul tuturor?    Euforic, te hrănești ...

  Photo credit - unknown „ Adolescence ” nu este doar o mini-serie despre frământările unui tânăr pierdut între așteptările sociale și propriile angoase. Este și un rechizitoriu mut al părinților care își cresc copiii pe pilot automat, convinși că ” așa au crescut și ei și uite că sunt bine ”. Serialul expune o temă incomodă, mai puțin despre adolescență ca etapă biologică, și mai mult despre orbirea afectivă a celor care ar trebui să fie ghizii acestei tranziții – părinții. În timp ce algoritmii modelează tăcut conștiința tinerilor din ziua de azi, părinții rămân prinși între scuzele moștenite și credința actuală și din păcate extrem de răspândită că iubirea necondiționată înseamnă absența regulilor. Astfel, adolescenții devin oglinzi pentru eșecurile educaționale ascunse sub mantra „Nu știu ce s-a întâmplat, am făcut tot ce am putut!”.   Mama și tatăl protagonistului nu sunt monștri, nu sunt abuzivi, nu sunt absenți în sensul fizic al termenului. Dimpotrivă, par oameni cums...