”Adolescence” - Că Tot e Pe Toate Ecranele, Zilele Astea...

 

Photo credit - unknown

„Adolescence” nu este doar o mini-serie despre frământările unui tânăr pierdut între așteptările sociale și propriile angoase. Este și un rechizitoriu mut al părinților care își cresc copiii pe pilot automat, convinși că ”așa au crescut și ei și uite că sunt bine”. Serialul expune o temă incomodă, mai puțin despre adolescență ca etapă biologică, și mai mult despre orbirea afectivă a celor care ar trebui să fie ghizii acestei tranziții – părinții.

În timp ce algoritmii modelează tăcut conștiința tinerilor din ziua de azi, părinții rămân prinși între scuzele moștenite și credința actuală și din păcate extrem de răspândită că iubirea necondiționată înseamnă absența regulilor. Astfel, adolescenții devin oglinzi pentru eșecurile educaționale ascunse sub mantra „Nu știu ce s-a întâmplat, am făcut tot ce am putut!”. 

Mama și tatăl protagonistului nu sunt monștri, nu sunt abuzivi, nu sunt absenți în sensul fizic al termenului. Dimpotrivă, par oameni cumsecade, vorba-aceea, se susțin reciproc în momente grele, plâng unul pe umărul celuilalt când realitatea îi lovește. Această aparentă normalitate este totuși insidioasă, deoarece ea camuflează vina. Sunt genul de părinți care există peste tot și care își iubesc copilul, în felul lor, nu zice nimeni că nu, dar nu și-l cunosc cu adevărat, iar asta pentru că ei iubesc ideea de copil al lor, dar îl percep doar pe ca pe o extensie, nu concep și persoana reală care trăiește, suferă și se zbate sub ochii lor (iar asta mai ales atunci când copilul nu mai este acea păpușă mică și începe să crească).

Trecutul care vine peste noi

Aproape orice individ, întrebat despre copilăria sa, va avea o poveste despre un adult care l-a umilit, un coleg care teroriza pe toată lumea, un grup care excludea pe cine nu se potrivea. Și, aproape invariabil, acest adult își va încheia relatarea cu un zâmbet condescendent și un verdict simplist: „Așa era atunci și, până la urmă, așa e viața.” De parcă lucrurile astea ar fi fenomene naturale, cutremure sau inundații, și nu rezultatul unor alegeri colective...

Generații întregi au crescut în sisteme în care batjocura era considerată un ritual necesar al devenirii. Batjocoritorii (dar  și mulți batjocoriți!) de ieri au devenit adulții care nu doar că minimizează bullying-ul, dar îi găsesc și un rol formator: „întărește caracterul”, vezi-doamne. Este mecanismul prin care un rău trecut devine justificat în prezent: ”dacă am supraviețuit noi, vor supraviețui și ei”. Cercul vicios al indiferenței se perpetuează astfel, legitimat de convingerea că „toți am trecut prin asta”.

 

Educația delegată hazardului 

Și părinții de acum, din epoca digitală, își expun copiii la ”modele” cel puțin îndoielnice, convinși că educația vine de la  sine. Sigur, dacă stai să îi asculți, cu toții sunt îngrijorați, se plâng de eșecul școlii și al societății, de non-valorile promovate pe tv și rețele, dar imediat după aceea se duc acasă și se uită la emisiuni de doi lei cu tot felul de țațe și țățoi (care nu au făcut vreodată  ceva semnificativ în viața lor dar care trăiesc cu impresia că expunerea mediatică le dă valoare), la telenovele turcești pe care le cred materiale didactice, se duc la chefuri unde ascultă manele fără număr, în discuțiile familiale se aruncă cu invective în școală și profesori - și așa mai departe.

Apoi, când copiii ajung să reproducă ceea ce au văzut – fie că e vorba de vulgaritatea unui reality show, de aroganța agresivă a unor influenceri toxici care vând viziuni distorsionate despre putere și succes, sau de mentalitatea parazitară pe care o învață din mediul în care cresc – părinții ridică din umeri, siderați. „Noi nu l-am învățat așa!” se jură, ca și cum simplul fapt că nu au rostit explicit un îndemn la imitație i-ar exonera de orice responsabilitate.

Dar educația nu este doar ceea ce îi spui copilului tău, ci și ceea ce îi arăți, mediul la care îl expui în casă. Da, în primul rând în casă, fie că le convine sau nu multora, deoarece în școală copilul stă maxim 6-7 ore pe zi, doar 5 zile pe săptămână, minus vacanțele (fără să mai amintim de cei șapte ani de acasă, cu care școala nu are nimic de a face). Iar dacă el crește într-un univers în care vulgaritatea este sursă de divertisment, în care agresivitatea se confundă cu „personalitatea puternică” sau, mai rău, merge mână în mână cu ”iubirea” și în care puterea, banii și aparențele înseamnă succes, nu e nevoie să i se spună nimic direct. Va învăța singur, prin osmoză socială, exact ceea ce nu ar trebui.

Ironia supremă este că acești părinți se plâng cel mai tare de decadența vremurilor, de „copiii din ziua de azi” și de „unde s-a ajuns”. Dar în loc să ofere alternative reale, în loc să combată superficialitatea (pentru că au puterea – la urma-urmei, majoritatea izbitoare a oamenilor sunt părinți, iar societatea de care se plâng e o reflexie a lor!) și să le dezvolte discernământul, ei își lasă copiii în bătaia vântului, convinși că „o să-și dea ei seama și singuri”. Doar că diferența majoră este că, pe vremea lor, modelele erau mai filtrate. În niciun caz pentru că societatea era mai bună, așa cum au unii tendința să spună, ci pentru că informația nu exista peste tot, iar expunerea personală nu era atât de mare. Astăzi, fiecare adolescent are un univers întreg în buzunar, la un clic distanță, unde ticăloșii ajung lideri de opinie, psihopații devin mentori, iar banul fără scrupule e singura valoare recunoscută și acceptată.

Revenind la serial, părinții protagonistului nu vor să își pună măcar problema existenței pericolului. Pentru ei, internetul este doar un soi de realitate paralelă, nu o extensie a lumii reale. Când băiatul lor începe să adopte un limbaj dur, când devine defensiv sau violent verbal, ei pun totul pe seama „vârstei dificile”. Nu înțeleg că, în lipsa implicării lor, un alt tip de „educație” și-a făcut loc.

 

Autoamăgirea colectivă

Iluzia că „facem tot ce putem”

Dacă ar fi confruntați, părinții ar avea o apărare infailibilă: „Facem tot ce putem.” O propoziție care, în aparență, ar trebui să fie un act de modestie, dar care, în realitate, este un scut. Părinții își creează un ecosistem al scuzelor, în care se bat reciproc pe spate și își dau dreptate unii altora: „Toți greșim ca părinți”, „Copiii sunt greu de înțeles la vârsta asta”, „Nimeni nu e perfect.” Un cor al autocompătimirii, menit nu să găsească soluții, ci să îndepărteze orice urmă de vinovăție. 

Această autojustificare nu schimbă nimic. Nu repară, nu îmbunătățește, nu inițiază un dialog real. Este doar o formă de a spune „Nu e vina mea.” Și atâta timp cât vina nu există, nici responsabilitatea nu există. Se creează astfel o complicitate colectivă în care părinții se exonerează unii pe alții, perpetuând aceleași erori educaționale de generații întregi.

E greu să fii părinte, dar e la fel de greu ca orice responsabilitate de care nu te poți dezice odată ce ai ales să ți-o  asumi (da, este o alegere, ca oricare alta, nu un destin implacabil, în ciuda emfazelor colective mai mullt sau mai puțin melodramatice...).

 

Negarea și trezirea tardivă

În serial, momentul de cotitură vine doar în urma unui fapt extrem, atât de brutal încât îi forțează să-și reevalueze  propria abordare. Până atunci, orice semnal de alarmă fusese minimizat, ignorat, ambalat în clișee confortabile și ușor de digerat. Numai că, spre deosebire de fiica lor, fiul nu mai reușește să se plieze pe scenariul de „lasă că va fi bine”.

Și apropo de fiică... Printr-un amestec de întâmplare și temperament personal, aceasta a reușit să navigheze prin haosul adolescenței fără să se prăbușească. Dar acest lucru nu a fost rezultatul unei educații bine gândite sau al unei îndrumări reale. A fost pur și simplu noroc. Doar că norocul nu este o strategie educațională. Faptul că un copil scapă nevătămat dintr-un mediu lipsit de direcție nu înseamnă că metoda a fost bună, ci doar că loteria genetică și circumstanțială a fost, de data asta, favorabilă. Cu fiul lor, însă, zarurile au căzut altfel, iar realitatea le demonstrează brutal cât de iluzorie a fost convingerea că ”toți copiii cresc așa cum am crescut și noi și își vor reveni ei singuri, își vor da ei seama singuri”...

Când realitatea le explodează în față, când consecințele devin ireversibile, părinții au în sfârșit revelația amară: „Poate ar fi trebuit să facem mai mult...”.

Este o recunoaștere care vine tardiv, ca un verdict post-mortem. Dar chiar și atunci, plânsul lor nu este doar de durere, ci poate mai ales de neputință. Este suferința omului căruia i-a fost comod să creadă că a făcut tot ce trebuia, doar pentru a descoperi, forțat, că ceea ce a făcut nu a fost deloc suficient.

 

Concluzie – Între tragedie și lecție ignorată

”Adolescence” este, în esență, un avertisment. Un apel mut către cei care cred că iubirea pasivă este suficientă, că „timpul rezolvă totul”, că adolescența nu trebuie ghidată, ci doar suportată. Drama protagonistului nu este doar a lui, ci a tuturor copiilor crescuți în absența unui dialog real, într-un mediu în care așteptările sunt adesea mult prea mari și rupte de realitate și unde părinții sunt prezenți fizic, dar orbi emoțional.

Dar poate cel mai tragic aspect al poveștii este că, în afara unui astfel de șoc, majoritatea părinților nu vor ajunge niciodată să spună: „Poate ar fi trebuit să fac mai mult.” Pentru că majoritatea nici măcar nu își pun problema, considerând deja că au făcut tot ce au putut, și că orice lucru rău se întâmplă din cu totul alte motive, nelegate de ei. Iar până când vor fi obligați să își pună problema, fiii și fiicele lor vor deveni fie victime ale unei lumi care nu i-a pregătit pentru realitate, fie replici palide ale pseudo-liderilor care le-au invadat ecranele și le-au modelat gândirea în absența celor care ar fi trebuit să fie acolo.