Scurtcircuitarea Atenției și Moartea Lentă a Lecturii

Photo credit - Ron Lach

 

S-a rupt firul. Nu mai contemplăm. Nu mai avem răbdare pentru reflecție autentică, pentru concentrare profundă sau pentru gânduri care cer tăcere. Suprasaturarea informațională a redus ideea la titlu și ideologia la emoji. Trăim în era scurtcircuitării atenției, unde moartea reflecției e un fenomen discret, dar universal. Gândirea s-a subordonat algoritmului, iar clipa e ocupată, fără oprire, de stimuli. Suntem martorii unui veritabil deficit de atenție colectiv, mascat sub forma unei hiperactivități digitale - de cele mai multe ori, din păcate, fără un scop bun.

Dacă lectura era cândva un ritual, o inițiere în complexitatea gândirii, a imaginației și în subtilitatea ideilor, astăzi pare mai degrabă un act de rezistență împotriva unui curent violent de simplificare. 

 

Gândirea liniară, într-o lume digital fracturată

Oamenii nu mai citesc. Mai exact, nu mai citesc decât ceea ce poate fi absorbit în fracțiuni de secundă, preferabil cuvinte de dimensiuni monosilabice, fără capcane semantice și fără nevoia de a exercita efort intelectual. Proza diluată, mesajele simplificate până la schelet și gândirea rezumată în gif-uri au devenit noile canoane ale comunicării contemporane.

Nu e de mirare, așadar, că atunci când un articol dintr-o revistă culturală se încumetă să depășească lungimea unui status de Facebook, primul comentariu inevitabil este al unui exasperat: „Ce dracu’ tot scrii acolo? Ce vrei să zici? Vorbește pe înțelesul oamenilor obișnuiți!”. Asta dacă nu cumva, mai grav, i se sugerează autorului că este, prin însăși existența textului său, un individ inutil, un exhibiționist al cuvintelor pe care nimeni nu are timp (!) să le descifreze.

Lectura, în acest nou climat cognitiv, nu mai este percepută ca un exercițiu, ci ca o chestiune indezirabilă. Ideea de a urmări un fir logic, de a analiza, de a pune sub semnul întrebării devine echivalentul unui efort herculean. Dar cine să mai fie Hercule astăzi, când toți sunt eroi ai degetului opozabil, antrenați pentru scrolling nesfârșit? 

 

Oboseala cognitivă și estetica superficialului

Am ajuns în punctul în care chiar și filmele au devenit prea lungi. Dacă o scenă durează mai mult de câteva secunde fără o explozie vizuală sau un twist artificial, spectatorul devine neliniștit. Se fâțâie pe scaun, își verifică telefonul, își amintește că există o viață paralelă în notificări. Cândva, tensiunea narativă era construită cu grijă, cu planuri secvențiale ample, cu replici care te puneau pe gânduri. Acum, dacă nu există un cliffhanger la fiecare minut, regizorul riscă să-și piardă audiența. E o selecție naturală a atenției: supraviețuiesc doar acele fragmente care pot fi comprimate într-un reel de treizeci de secunde.

În această epocă a scroll-ului, cititorul nu mai există. Există doar consumatorul de stimuli rapizi, omul calibrat pe digestia instantanee a informației, care clipește nervos la vederea unui paragraf mai lung de trei rânduri. „Ce nevoie am de asta? Nu există un rezumat? Un video, ceva?”. Din nefericire, scrolling-ul compulsiv nu oferă de fapt informație, ci narcotizează gândirea, anulând discernământul.

Ne aflăm în fața unei noi forme de analfabetism funcțional, poate chiar mai insidioasă decât precedenta: aceea în care literele sunt cunoscute, dar mintea nu le mai poate procesa dacă nu sunt împachetate într-un format cu sunete, imagini și tranziții rapide. Creierul, învățat să navigheze dintr-o senzație în alta, refuză să mai stea într-un singur loc, într-o singură idee. Este un organ care a fost „educat” să își piardă răbdarea.  

 

Zgomotul ca normă, tăcerea ca patologie

Este oare această condiție ireversibilă? Probabil că da, din moment ce încercările de a combate fenomenul sunt percepute ca agresiuni. A-i cere cuiva să citească un text mai lung e aproape o formă de insultă. A-i sugera că gândirea necesită timp e o erezie. Astfel, încet, dar sigur, scriitura de calitate devine un fel de artizanat pentru excentrici, iar reflecția o practică arhaică, potrivită doar celor care, dintr-un accident biologic sau educațional, încă nu au fost înghițiți de dictatura instantaneului.

Ce rămâne? O lume a frazelor amputate, a ideilor schilodite, a minților dresate să tresară la impulsuri vizuale, dar incapabile să mai urmărească o linie de gândire. O lume care reacționează fără să gândească. Și care nu sesizează cât de periculos este acest lucru.

În acest zgomot digital permanent, tăcerea interioară devine aproape imposibilă, iar inaptitudinea pentru tăcere devine simptomul unei culturi care confundă zgomotul cu existența.