„Madona Cu Aspirator”, Sau Arta Disimulării Domestice
 |
| AI-generated image |
Există femei care trăiesc în vitrine. Nu pentru că s-ar vinde - ar fi, poate, o imagine mai cinstită - ci pentru că le place să fie privite și validate prin lentila groasă a normelor sociale, să fie aplaudate în tăcere pentru cât de bine știu să-și joace rolul de „femeie împlinită”. Ele nu umblă prin lume, ci defilează. Îmbrăcate în rochii de catifea imaginară și în convingeri moștenite, își poartă viața ca pe o păpușă cu sfori invizibile, mimând independența și libertatea într-un dans prestabilit.
În era în care femeia casnică este rebranded ca influencer al domesticității și rolul tradițional capătă arome de alegere liberă, imaginea publică devine un soi de scenografie atent regizată. Madona modernă nu mai poartă voalul castității, ci șorțul imaculat al eficienței gospodărești, branduit cu feminism performativ și hashtaguri sclipicioase de genul #multitasking. Autoiluzia e completă: nu mai e despre supunere, ci despre estetică. Nu mai e despre patriarhat, ci despre lifestyle. Mopul a devenit o extensie a grației.
Și totuși, în oglindă, reflexia rămâne aceeași: o femeie învățată să se disimuleze până la confuzie.
Imaginea lustruită a feminității moderne
O specie persistentă și zgomotoasă, această femeie este, cel mai adesea, mamă, soție, gospodină, dar și obiect decorativ și influencer de familie ”perfectă”, cu multe poze pe rețelele de socializare. Se hrănește cu aprobarea celorlalți, are nevoie de validare exterioară ca de aer, trăiește din like-uri și oftaturi admirative, se închină la altarul acelei așa-zise bune-cuviințe, în care bărbatul e în continuare stâlpul casei, iar copiii – niște mini-euri.
O vezi în parc, cu copiii-trofee, cu fața înghețată între două riduri de oboseală și un zâmbet forțat pentru poză. Îți spune, cu un ton superior, de martiră, că n-ar schimba nimic la viața ei, că e greu, însă doar atunci când ai familie și copii „înveți cu adevărat ce înseamnă iubirea”. Își ține spatele drept, ca o statuie pe soclu. Se încoronează cu propria jertfă, își închipuie că trăiește o epopee maternă în care doar ea, mama absolută, cunoaște profunzimile umane, sacrificiul, dragostea ”adevărată”.
E o formă de aroganță împachetată în modestie teatrală. Insinuează, fără să o întrebe nimeni, faptul că nu contează cât citești, cât iubești, cât construiești și cu câtă grijă pășești prin lumea asta, dacă nu te îngropi în roluri tradiționale. Va decreta fără rușine că trăiești superficial sau chiar degeaba, că nu ai gustat cu adevărat viața, că nu te-ai topit, vezi-doamne, în dăruire, așa cum crede ea, nu te-ai frânt și sacrificat pe altarul grijii și nu te-ai îngropat în rutina tradițională.
Pentru ea, familia și copilul sunt alibiuri, sunt dovada supremă a maturității proprii, a validității ca femeie. Nu există, în scenariul ei, dragoste deplină fără acest ritual îndeplinit. Familia tradițională este o legitimație morală, o distincție supremă pe care o flutură în fața celor care își permit să îmbrățișeze alte idealuri și stiluri de viață (fie că includ sau nu parteneri și copii) și pe care îi consideră suspecți, incompleți, ba chiar periculoși în subtextul lor – acesta fiind și motivul pentru care se va chinui la nesfârșit să le invalideze și să le ridiculizeze alegerile.
Independența de carton și ritualul domestic
Aceste femei au un talent aproape magic de a transforma constrângerea în alegere și resemnarea în virtute. Nu le-a impus nimeni să fie așa. Doar că n-au învățat și nici nu au vrut să fie altfel. Libertatea a bătut la ușă, dar au crezut că e o vânzătoare de enciclopedii și s-au prefăcut că nu sunt acasă.
Se declară „puternice” pentru că rabdă, și nu și-au permis niciodată să fie slabe altfel decât singure în bucătărie, plângând în farfuria cu ciorbă, după ce au culcat copiii, pentru că… ce s-ar face ele, cu ce ar mai rămâne ele, dacă li se prăbușește fațada de perfecțiune?
Poate cel mai bolnăvicios aspect al acestei ecuații este micul triumf pe care îl resimt atunci când profită de dezechilibrul dintre rolurile de gen pe care pretind că îl detestă. E o formă subtilă, dar cinică, de oportunism domestic: deși multe nu recunosc, acceptă cu o voluptate silențioasă să fie întreținute. Trăiesc din banii „casei”, adică ai lui, pentru că salariul propriu - dacă există - este destinat „micilor bucurii personale”, nu cheltuielilor majore, lucru care este este afișat cu acea atitudine fudulă specifică feminității pervertite de comoditate și aparență. Sau, în alte cazuri încă foarte răspândite, „el aduce banii, eu țin casa – că așa e normal și echitabil”.
De fapt, nu e echitabil deloc. E o minciună cu zâmbet de duminică și arome de mîncare reîncălzită. Dar marea problemă nu e că există acest mit. Ci că femeile îl promovează. Îl îngrijesc, îl spală de mizerie până când cred ele că nu se mai vede, îl parfumează cu demnitate grețos de dulceagă și îl oferă celor care se uită în gura lor, ca pe o rețetă de sens.
Glorificarea propriei anulări
Aceste femei nu sunt victime ale unei ideologii pe care n-o înțeleg. Nu. Sunt paznicele zidurilor. Sunt generalii unei armate care nu luptă pentru libertate, ci pentru conservarea lanțurilor cu imprimeu floral. Nu doar că acceptă nedreptatea, dar o îmbracă în haine de principiu. O scuză. O justifică. O predică. Îți spun că e „normal” să fie așa. Că „nu e nimic rușinos să fii femeie de casă”. Corect - nu e nimic rușinos în a alege asta. Dar e profund degradant să prezinți lipsa de opțiuni ca pe o virtute. Să îți transformi limitarea în regulă universală pe care să o propovăduiești ca pe un ideal.
Femeia care insistă că „ea ține casa, iar el aduce banii” (spre deosebire de alte ”proaste” care aleg să trăiască din resursele pe care și le produc singure) nu doar că își neagă propria autonomie, dar le sabotează tăcut pe toate celelalte femei care luptă să o aibă. Devine gardianul simbolic al unei închisori din care, în mod ciudat, refuză să evadeze, pentru că ei de fapt îi place decorul. Și, mai grav, le cere și celorlalte să rămână acolo, în numele unei „demnități” construite pe compromis.
Este, în esență, refuzul de a-ți asuma independența în timp ce te bucuri de avantajele dependenței. Această femeie nu vrea egalitate, ci un confort decorat cu slogane feministe reciclate. Femeia care pretinde că munca din gospodărie „echilibrează” salariul bărbatului nu doar că perpetuează un sistem inechitabil, ci îl sacralizează. Îl predă mai departe ca lecție de viață. Îi învață pe copii că există două tipuri de timp: timpul important, adică cel muncit „pentru bani”, și timpul nevăzut, acela consumat „în casă”, adică în tăcere, în renunțare, în absența recunoașterii.
Supunerea aleasă - între iluzie și convenție
Și nu, nu e vorba de o generație care „n-a avut de ales”. E vorba despre femei care, deși au acum toate opțiunile - studii, venituri, potențială autonomie - aleg, cu o teribilă insistență, să mimeze libertatea în timp ce trăiesc în aceeași veche colivie. Doar că acum e o colivie mai modernă, care are Wi-Fi și chestii din astea, și în care soțul e ”furnizorul principal”, iar ea ”managerul intern”. E aceeași subordonare, cu limbaj corporatist.
Cu cât mai multe drepturi câștigă, cu atât mai subtil știu să le refuze. Cu cât au mai multă libertate, cu atât mai abil știu să o cosmetizeze și să o înlocuiască cu un confort de mucava. Se prefac că sunt libere, ca să nu fie nevoite să fie.
Și în tot acest decor de parodie existențială, cea mai toxică minciună rămâne aceea că „au ales”. Nu, nu au ales. Au aplaudat propria capitulare ca pe un act de emancipare. Au ridicat steagul alb și l-au cusut în formă de rochie de cununie. Nu sunt libere. Sunt obediente cu glorie, decorate cu self-love și ambalate în discursuri motivaționale. Le-a fost lene să-și construiască un drum, așa că au moștenit unul prăfuit și l-au dat cu vopsea nouă. În spatele ușilor, continuă să își învețe fetele să se poarte „cuviincios”, să nu lezeze orgoliile masculine, să nu pară „prea independente”, iar pe băieți să fie „bărbați adevărați”, lipsiți de responsabilitatea emoțiilor și, mai ales, lipsiți de vină.
Nu e vorba că maternitatea sau viața de cuplu sunt, în sine, capcane. Nu. Capcana este minciuna. Este refuzul de a vedea și de a spune că, de multe ori, femeile se ascund în spatele acestor roluri pentru că nu au curajul să-și asume altceva. Capcana e felul în care se ascund, sub forma unui surâs de fațadă, într-o viață care nu le aparține, dar pe care continuă să o apere cu o loialitate aproape religioasă și, adesea, cu agresivitate. Mai mult decât un eșec personal, este o trădare colectivă, deoarece contribuie, cu sau fără voie, la perpetuarea unui model care le ține pe toate într-un trecut care se încăpățânează să nu moară.