Când Victimele Nu Sunt ”De-ai Noștri”

AI-generated image

 

Mă îngrijorează specia asta extrem de răspândită de om obișnuit care, în contact cu răul, cu tragediile umane, nu tresare. Nu se revoltă, nu-și ridică fruntea din noroiul propriei certitudini. Îi arăți că nouă copii au fost uciși, în somn, de ruși, iar el îți răspunde cu „dar ce zici de anularea turului doi”, „dar de cei care  vor să ne vaccineze cu seruri experimentale”, „dar de LGBT care ne îndoctrinează copiii etc. etc. etc”. În fața unui crater cu trupuri arse, specia asta trasează hărți mentale ale unei conspirații care o exonerează de orice emoție. Le spui ăstora despre moarte - îți răspund cu cine-știe-ce aberație imaginară care-i nu-i lasă pe ei să doarmă noaptea... 

Această lipsă de empatie și dezumanizarea în discursul public reflectă totuși o alienare morală profundă.

 

Empatia condiționată de apartenență

Acești oameni nu s-au născut monștri, dar au devenit goluri ambulante, cavități în care adevărul se izbește ca un ecou într-o sală de bal părăsită. Nu îi mișcă imaginea unui om cu membrele smulse, pentru că acel om nu e „de-ai lui”. Nu e „român”, nu e „pui de tradiționalist”, ori de suveranist. Adevărul, pentru ei, e negociabil. Umilința altora e combustibil. Ura aia care derivă din lipsă de educație, de umanitate și din polarizare socială e cimentul care le ține închegat universul.

Sunt cei care l-au ascultat pe Trump spunând că poate împușca pe cineva în mijlocul străzii fără să-și piardă votanții - și au râs, ca la o glumă bună... Sunt cei care-l privesc pe Putin ca pe un bărbat „adevărat”, nu pentru că ar fi, ci pentru că propria lor virilitate intelectuală e atât de atrofiată, încât confundă forța cu cruzimea.

Ceva din fibra acestor oameni s-a dezlipit definitiv de uman. Poate în copilărie, când or fi fost bătuți fără să știe de ce. Poate când au crescut într-o casă unde empatia era o slăbiciune. Poate când au înțeles că e mai ușor să strigi decât să înțelegi. Nu contează. Cert e că acum au ajuns să admire ticăloșia, pentru că le oferă o mască. Un substitut de identitate. Le spune că nu sunt singuri în nimicul lor - sunt parte dintr-o „rezistență” împotriva „elitelor”, a „globaliștilor”, a „soroșiștilor” și așa mai departe…

Cinismul ca formă de identitate morală​

Cinismul în societate a atins niște cote teribile, mai ales de când ideologiile radicale au căpătat un contur foarte pronunțat. Când ucigașul de copii îți ia mintea fără luptă, nu e pentru că e el, vezi-doamne, prea convingător. E pentru că în tine nu mai este nimic care să reziste.

Nu e vorba despre politică. Nu e vorba despre geopolitică, resurse, pacte secrete sau alt gen de mizerii digerate pe stomacul gol al gândirii. E vorba despre incapacitatea de a simți și, la urma-urmei, de a fi om, dincolo de granițe, de limbi, de istorie.

Cei care-l idolatrizează pe un dictator ca Putin, pe un ticălos ca Trump, ori pe un escroc ca Georgescu nu o fac pentru că sunt pacifiși sau neutri, așa cum le place lor să se autoflateze – pentru că, de fapt, sunt foarte departe de așa ceva. O fac pentru că discursul public toxic vorbește pe limba lor, iar răul devine trofeul lor moral. Ei n-au idei, dar au lozinci. N-au argumente, dar au suspiciuni, fără număr, vorba aia... N-au milă, dar au dușmani. Și, mai ales, au întotdeauna altceva de zis când le spui că un om a fost abuzat sau ucis.

Pentru că nu le pasă.

Și acesta este diagnosticul. Final.

 

Complicitatea tăcută 

Răul nu acționează niciodată singur - el se naște dintr-un pact tăcut, o învoială mocnită între conștiințe amorțite. Este expresia supremă a unei complicități degradante, în care fiecare abdicare de la luciditate și fiecare tăcere vinovată contribuie, cu o semnătură invizibilă, la perpetuarea lui.