Nuanțe De Sacrificiu Și Egoism - Complexul Sacrificiului: De La Eroism Autentic La Povara Recunoștinței

 

Există, în hățișul cotidian al existenței noastre curente, o moștenire transgenerațională ce adeseori împovărează sufletele, desenând contururi rigide în jurul conceptului de sine: complexul sacrificiului.

Sacrificiul este văzut ca o virtute supremă, iar cei care refuză să se conformeze acestei idei sunt etichetați rapid drept egoiști, inadaptați, greșiți. Însă, această viziune asupra sacrificiului și egoismului necesită o reevaluare atentă și cu siguranță mult mai profundă, precum și o deconstrucție a unor narative tradiționale. Pentru că sacrificiul, trâmbițat cu mândrie de pe buzele multora, nu este întotdeauna nobil, iar refuzul de a-l considera astfel nu echivalează cu egoismul.

În spatele glorificărilor, se ascunde adesea o realitate dureroasă: sacrificiul este adesea impus și nu ales, iar povara sa poate distruge individualitatea și fericirea personală.

În forma sa pură, sacrificiul este un act care izvorăște din iubire necondiționată sau dintr-o credință profundă într-o idee sau cauză, și nu așteaptă niciodată recunoaștere sau răsplată. Este o acțiune spontană, lipsită de orice fel de calcul egoist sau de dorința de a impresiona.

Antiteza dintre sacrificiul pur al unui părinte care își oferă resursele proprii (și uneori chiar viața!) pentru binele copilului său și sacrificiul aparent al mulțimii de părinți care își încarcă copiii cu povara recunoștinței eterne este revelatoare.

Există părinți care, fără să clipească, își donează un organ sau chiar propria viață pentru a salva viața copilului lor. În acest act extrem, nu există nicio urmă de îndoială sau de calcul. Totul este despre iubire pură și dorința de a-și vedea copilul – pe care ei au ales să îl aducă pe lume - sănătos și fericit (iar treaba asta, ca să ne înțelegem, nu trebuie asemuită în niciun fel cu ”sacrificiul” de a-i face orice moft sau de a-i atenua orice discomfort micului Goe...). Acest sacrificiu este autentic, nu așteaptă nicio recompensă și nu impune nicio datorie de recunoștință veșnică. Este un gest de dăruire totală, care transcende orice noțiune de obligație, izvorât din umanitate și dintr-o înțelegere profundă a vieții.

În contrast, există multitudinea de părinți care își trâmbițează zilnic sacrificiile, transformându-și obligațiile naturale și normale, aferente alegerii lor personale de a avea copii, în acte eroice de abnegație. Aceștia sunt cei care consideră că simplul fapt de a oferi un acoperiș deasupra capului, hrană, educație și îngrijire copilului lor este un sacrificiu imens, care merită o recunoștință continuă și eternă din partea tuturor și mai ales din partea copilului, care a primit, vezi-doamne, miracolul vieții, așa cum le place acestor oameni să sublinieze. Viața însă vine absolut întotdeauna la pachet cu bolile și cu moartea, așa că emfaza pe miracolul de a da viață este ridicolă, cel puțin atâta timp cât îți impun alții să simți acest ”miracol”, pentru că așa le cade bine orgoliului și intereselor lor.

Nu faci niciun sacrificiu, nici ca părinte, nici ca om pur și simplu, dacă te asiguri că fiecare gest de sprijin este contabilizat și depozitat într-un registru invizibil al datoriilor morale. Obiectul sacrificului tău va exista sub povara unei datorii nesfârșite, mereu conștient că orice pas greșit sau orice alegere care nu corespunde așteptărilor poate fi folosită împotriva sa, invocând sacrificiile trecute.

Acest tip de "sacrificiu" devine doar o formă murdară de control emoțional și manipulare. 

Problema este că aceste narative sunt atât de răspândite, încât au creat un standard moral ce a devenit aproape imposibil de contestat fără riscul de a fi ostracizat, marginalizat sau, în cel mai bun caz, etichetat urgent și implacabil drept ”EGOIST” – deși, dacă ar fi să căutăm egoismul pur, l-am găsi cu precădere fix în misecuvinismul oamenilor care încearcă să îl pună mereu pe seama celor care nu li se conformează.

Egoismul chiar există, nimeni nu zice că nu, și este o trăsătură urâtă de caracter. Însă, dincolo de asta, acest cuvânt este, de prea multe ori, doar o etichetă care se aplică atunci când oamenii se prefac că nu înțeleg sau nu pot integra complexitatea sa.