„The Handmaid’s Fail” - Sau Despre Triumful Telenovelei Asupra Distopiei

 

AI-generated image

Finalul serialului ”The Handmaid’s Tale” a fost dezamăgitor, nu pentru că ar fi lipsit de dramatism, ci pentru că și-a abandonat propria miză. Adaptarea după romanul distopic al lui Margaret Atwood începe ca un exercițiu de luciditate asupra opresiunii și sfârșește ca o melodramă vizuală care estetizează suferința și pervertește mesajul. Ceea ce trebuia să fie o critică implacabilă a teocrației și violenței sistemice ajunge, treptat, să glorifice maternitatea ca destin și să reabiliteze agresori. Într-o lume media saturată de pseudo-profunzime, ”The Handmaid’s Tale” se prăbușește spectaculos în clișeu.

Am văzut finalul și am rămas cu un gust amar. Serialul ”The Handmaid`s Tale” s-a transformat, din păcate, într-o trădare de viziune. De intenție. De profunzime. O trădare care nu ”urlă”, dar care, asemenea unei dureri surde, se instalează lent și definitiv în mintea spectatorului care a investit,  în acest serial, speranța unui gând provocator. „The Handmaid’s Tale” a început cu o astfel de promisiune. Și a sfârșit, ca atâtea alte creații, prin a se mutila de dragul dramatismului de duzină.

Există o carte la baza serialului. Una bună. Scrisă cu o luciditate rece, din aceea care nu cere empatie, ci gândire. Atwood n-a avut intenția de a emoționa, ci de a avertiza. „The Handmaid’s Tale” a fost, în esență, un exercițiu de luciditate aplicată asupra condiției femeii într-o lume care o reduce la uter și la tăcere. Apoi a devenit serial. La început, o adaptare dureros de fidelă, în sensul cel bun al cuvântului: incomodă, întunecată, fără scăpări de oxigen pentru cei care mai visau la salvări hollywoodiene. Apoi a venit marea cădere. Încet, dar sigur, distopia s-a transformat în telenovelă. Și nu oricare, ci una dintre acelea care transformă trauma în divertisment și abuzul în poveste melodramatică.

Mecanica sentimentalismului ieftin: rețeta unui eșec narativ

Unul dintre cele mai evidente mecanisme prin care serialul s-a sabotat singur a fost insistența cu care a glorificat maternitatea. Nu ca alegere, ci ca destin. Implacabil. Într-o poveste care ar fi trebuit să demonteze reducerea femeii la o funcție biologică, scenariștii au apăsat pedala sentimentalismului, până la capăt. 

În afară de această simplificare tematică, serialul a trecut, subtil și pervers, de la o denunțare a violenței sistemice la o mitologizare a suferinței, estompând diferențele esențiale dintre agresori și victime.

 

Lydia, o torționară de vocație, transformată într-un personaj cu „nuanțe”

Ea este probabil figura cea mai tulburătoare a seriei, prin grotescul moral pe care îl întruchipează. Nu este doar o rotiță în angrenajul Gileadului - este o torționară cu deliruri religioase prin care își scuză actele. Ceea ce a făcut-o atât de abjectă a fost nu zelul cu care a aplicat regulile Gileadului, ci sadismul cu care le-a personalizat, transformând abuzul într-un ritual ”sacru”.

Și totuși, în final am văzut-o metamorfozându-se. Dintr-o dată. Fără procese interioare vizibile, fără vreo confruntare autentică cu propriile crime. Lidia devine, aproape magic, protectoare, ca și cum n-ar fi fost niciodată cea care a supravegheat violurile ritualice, care a mutilat femei, le-a ars cu fierul, le-a pus botnițe și le-a rupt voința în numele „binelui”. Această transformare - falsă, neverosimilă, convenabilă doar din punct de vedere scenaristic - este un afront adus inteligenței privitorului care nu este spălat pe creier și nici dispus să relativizeze răul. 

Să o mântuiești pe Lydia într-un mod atât de superficial înseamnă să normalizezi abuzul. Înseamnă să transmiți că e de ajuns să plângi o dată într-un colț, să ai un moment de îndoială – și gata, ești absolvit.

Prin această reconfigurare a personajului-agresor, serialul nu doar că trădează logica interioară, ci și compromite mesajul inițial: acela că sistemele opresive nu funcționează prin monștri, ci prin oameni care ALEG să execută răul cu zâmbetul pe buze și cu o mână pe Biblie.

Serena – o arhitectă a răului, o oportunistă machiavelică, o narcisistă feroce, care a știut exact ce face și a făcut-o cu voluptate

Răul ei nu a fost un accident de caracter, ci o alegere zilnică, cultivată cu grijă, în aceeași grădină morală în care cresc elitele ipocrite ale oricărui regim. Este femeia care a gândit o teocrație, a justificat-o public, a profitat de ea și, când i s-a întors împotrivă și i s-au dus pe apa Sâmbetei puterea și influența, a început să mimeze o umanitate pe care nu o are de fapt.

Serialul, în loc să o expună în toată această mizerie morală, o împinge într-un arc narativ ridicol, menit să îi confere dimensiune și o așa-zisă „profunzime”. Maternitatea a devenit, în logica șubredă a scenariștilor, o cale spre mântuire și purificare. De fapt, pentru Serena, maternitatea este doar un nou decor în teatrul patetic al autoimportanței pe care și-o atribuie cu generozitate. Ea nu-și asumă nimic - nici măcar când plânge cu lacrimi de crocodil. Vrea doar să fie văzută altfel. Să fie „înțeleasă”. Iar serialul, cu o obediență emoțională rușinoasă, i-o oferă.

Această tentativă de reabilitare e nu doar greșită, ci foarte periculoasă. Pentru că în spatele ei stă ideea că femeia, prin simplul fapt că poate da naștere, poate fi absolvită de orice rău îl face. Serena e destul să sufere puțin, să nască între două episoade, să plângă un pic dramatic, să joace rolul victimei (ceea ce este un uriaș afront la adresa adevăratelor ei victime!), și brusc devine umană, ”frecventabilă”.

 

Povestea care nu mai vrea să deranjeze

Această periculoasă reconfigurare a narațiunii aduce cu sine o idee extrem de comodă pentru publicul de azi: nu există călăi, ci doar victime în lanț. Ceea ce anulează posibilitatea răspunderii. Serialul, care trebuia să fie o radiografie a răului sistemic, ajunge să spună că răul este, de fapt, un ghinion existențial, o suferință care se transferă, din victimă în agresor, fără pauză și fără vinovăție. Este exact genul de mesaj care seduce publicul saturat de complexitate: nimeni nu e responsabil, toți sunt răniți, vezi-doamne...

Mai există, însă, o formă subtilă de manipulare în această lungă și nefericită decădere narativă: estetizarea durerii. Imaginea a fost lucrată până la exces: cadre simetrice, culori atent dozate, priviri lungi și tăceri dramatice. Fiecare scenă pare desprinsă dintr-un tablou baroc al suferinței, în care personajele își poartă traumele ca pe niște accesorii. Această estetică vizuală e o capcană care topește ororile, le face suportabile, chiar elegante.

 

Ce rămâne, după un asemenea eșec? Poate doar gustul amar al unei potențialități ratate. Poate disprețul pentru acea  parte a industriei de divertisment care confundă empatia cu indulgența și trauma cu ratingul. Sau poate doar lecția amară că, în lumea de azi, orice poveste - oricât de dură, oricât de importantă - riscă să fie înghițită de industria emoției ieftine. Pentru că e mai simplu să plângi decât să gândești. Mai simplu să te prefaci că ierți și că ești un martir, decât să înfrunți. Mai comod să transformi o distopie într-o melodramă decât să îți asumi privirea unui adevăr incomod.

 

Realitatea, însă, nu are coloană sonoră. Și nici sezon final.

Există o voluptate a griului, o lene morală mascată sub pretenția nuanței. Ne place să spunem că nu există alb și negru, doar infinite amestecuri, ca și cum între călău și victimă ar fi doar o diferență de perspectivă. Dar până unde putem dilua răul înainte ca el să devină acceptabil? Câte explicații îi mai dăm până nu mai are nevoie de scuze? Când începe griul să fie doar un negru care s-a spălat pe mâini?

 

Un alt articol - PORTRETE ȘI RECOMANDĂRI - Serena Joy Waterford from Gilead, where the ends justify the means