Regulile sunt pentru proști, zice-se...

 

AI-generated image

Din ce în ce mai des, am impresia că regulile, pentru oamenii din țara asta, au rămas doar la nivel de concepte abstracte, niște contururi de cretă pe asfaltul unei societăți care s-a „educat” conform principiului că orice limită este un soi de ofensă personală.

„Dacă pot evita o regulă, sunt mai deștept decât ceilalți” – zice mentalul colectiv. De aici și cultul descurcărelii, al  ocolirii, al scurtăturilor. Regulile sunt percepute ca obstacole inventate special pentru a fi driblate. Suntem un popor care se laudă când fentează sistemul, dar care se revoltă de mama-focului când sistemul se prăbușește peste el. Forma asta aparte de respingere viscerală a ordinii nu este deloc una nobilă, de tipul revoltei împotriva opresiunii, ci una agresivă. Așa se face că, pentru mulți, regula nu este un acord social, ci un atac la propria lor libertate - aceea de a se manifesta, în spațiul public, ca niște babuini și, în general, de a ignora orice alt ritm în afară de cel propriu.

 

Haosul ca reflex istoric și cultural 

În România, întreaga cultură - urbană și rurală deopotrivă - pare construită pe un soi de haos, suficient de distructiv cât să creeze o estetică a lipsei de măsură. Mersul pe stradă și discursul sunt două scene ale aceluiași spectacol: o populație care refuză să țină banda, fizic sau verbal.

Cred că această rezistență la reguli vine dintr-un reflex construit în mod istoric, al supraviețuirii prin improvizație. Prea multe generații au fost învățate că, dacă respecți regula, pierzi; că trebuie să te strecori, să trișezi, să „te descurci”. Așa că oamenii au învățat să se simtă inteligenți atunci când păcălesc o regulă, nu când cooperează. Transformarea regulilor în hârtie igienică a devenit un soi de sport național în care nu există arbitru, doar jucători care se manifestă după propriile pulsiuni mai mult sau mai puțin primitive.

 

Mentalul colectiv și estetica lipsei de măsură

În viața de zi cu zi, haosul acesta subtil se transformă într-un zgomot de fond permanent. De la cel care scuipă semințe în nasul altora, la cel care vorbește zgomotos la telefon în spațiul public; de la cel care trece strada prin loc nepermis pentru că „n-are timp de zebre”, până la cel care își parchează mașina pe trotuar cu aerul unui colonizator de teritorii, de la adultul cu „principii morale” de galerie de stadion, la copilul nesimțit crescut de adultul anterior-menționat... Fiecare este propriul centru al lumii, iar ceilalți sunt elemente decorative, eventual perturbatoare, nicidecum parteneri ai unei supraviețuiri comune.

E curios cum, într-o țară în care atâția oameni se plâng de haos, foarte puțini vor să înțeleagă mecanismul intim prin  care ei înșiși îl produc, zi de zi. E ușor să acuzi clasa politică, infrastructura, străinii, vremea, semafoarele. Mai greu e să vezi că haosul începe exact atunci când un om ignoră - cu bună știință și, uneori, chiar cu ticăloșie - o regulă.

Se produce astfel o fisură în textura comunitară: nimeni nu se consideră responsabil pentru nimic, însă toți se simt îndreptățiți să fie iritați de tot ce mișcă. În trafic, fiecare se crede mai abil decât restul; la ghișeu, fiecare crede că are o urgență mai reală decât vecinul de la coadă; în conversații, fiecare crede că vocea lui trebuie să domine. Șmecheria este justificată prin disprețul afișat în fața oricărei forme de organizare. De aici până anarhie nu mai există decât un pas — un pas făcut, cel mai probabil, pe roșu.

Fenomenul acesta nu e doar social, ci și psihologic. Acolo unde nu există limite, nu există nici contururi ale sinelui. Haosul exterior se insinuează și în felul în care oamenii gândesc, simt, reacționează. Lipsa regulilor devine o stare mentală: confuză, fragmentată, și mai ales impulsivă. E ca și cum spațiul public ar funcționa ca o oglindă fisurată în care fiecare se vede doar pe el, multiplicat grotesc, lipsit de orice reper exterior.

 

Reguli pierdute, oameni pierduți

Și poate că aici se ascunde cel mai periculos aspect: dacă nu există reguli, nu există nici responsabilitate. Fiecare își justifică gesturile prin absurdități mărunte - „așa face toată lumea”, „nu stă nimeni să aștepte”, „nu are rost să mă complic” -, iar acest discurs devine, încet, limbajul haosului. Haosul nu urlă; el murmură. Se infiltrează în obișnuințe simple, în ticuri, în apatii.

În cele din urmă, ne mișcăm haotic nu doar pentru că nu respectăm reguli, ci pentru că nu mai ținem minte de ce există ele. Regulile, cu tot aerul lor rigid, sunt de fapt niște dispozitive de coeziune, menite să ne împiedice să ne năpustim unii peste alții, fizic sau simbolic. Fără această minimă arhitectură a conviețuirii, nu rămâne decât febra permanentă a unei societăți care aleargă, se lovește, se împinge - și nu rezolvă absolut nimic.