Cei care ucid tăcerea. Exerciții de zgomot public

Am început să mă tem efectiv de oamenii care nu pot tăcea, care vorbesc doar ca să umple aerul, ca și cum liniștea ar fi o ofensă personală, iar prezența umană relevantă s-ar măsura în flecăreli continue, fără substanță. Oameni pentru care tăcerea e un scandal public așa că își transformă gura într-un instrument de fond sonor. Îi vezi peste tot - în birouri, în mijloace de transport, pe stradă, în restaurante – un soi de megafoane ambulante, difuzând conversații repetitive despre nimic, dar cu o autoimportanță de netăgăduit, pe care mi-e tot mai greu să o suport, pe măsură ce trec anii, fiindcă o percep ca pe o agresiune.

AI-generated image

Epidemia de autoimportanță sonoră

Concetățenii ăștia despre care scriu aici vorbesc ca să se audă. Tăcerea îi plictisește definitiv, îi face să se simtă  incomod, ori îi pune față în față cu propria irelevanță. Așa că se agață de orice subiect, chiar dacă este vorba de banalitatea banalităților, de orice pretext pe care simt urgența să îl livreze - orice e bun, atâta timp cât se aude. Fiecare sunet pe care îl emit devine dovada existenței lor: „Sunt aici, trebuie să mă ascultați, nu aveți voie să mă ignorați”.

Acești oameni au aplombul celor convinși că lumea este doar o scenă pentru persoana lor ilustră. Vorbesc tare la telefon, nu se retrag niciodată pentru a avea și a oferi puțină discreție, ca și cum restul celor prezenți (cu discuțiile sau tăcerile la care sunt și ei îndreptățiți) ar fi obligați să asiste la proiecțiile sonore ale existenței lor cotidiene. Nimic nu este mai important decât sunetul propriei lor voci, reverberând triumfător peste prezența celorlalți. Sunt chiar mândri de capacitatea lor de a invada sonor spațiul - considerând asta o dovadă că sunt spirituali. Fiecare frază pe care o rostesc este o paradă a vanității, un exercițiu de supraviețuire pentru minți lipsite de conținut de calitate.

Nu suportă profunzimea, iar tăcerea devine o provocare pentru ei: trebuie spartă, batjocorită, umplută cu ceva - cu orice. Cu fraze fără direcție, cu idei slabe și repetitive, cu judecăți de valoare, cu hăhăieli, cu povești de doi bani, cu o forfotă verbală care le dă iluzia de relevanță. Liniștea e un spațiu ostil, o dovadă de indiferență cosmică, motiv pentru care trebuie colonizată, cucerită, umplută cu cuvinte rostite cu orice preț.

În prezența lor, orice moment de calm e suspect. Dacă taci, ești ciudat și, cumva, indezirabil, mai ales dacă le arăți că nu dai importanță nimicului și nu investești emfază în goliciunea conversației. 

 

Sunetul vidului perfect articulat  

Privindu-i pe oamenii aceștia, realizezi cât de puțină profunzime e necesară pentru a părea viu, cât de ușor e să confunzi vocea cu ființa, fluxul verbal cu prezența. Nici nu-i de mirare că nu le pasă de faptul că, în urma lor, nu rămâne decât mult praf fonetic și o vibrație fără destin, care nu aduce nicio contribuție pozitivă și nu schimbă nimic, fiindcă nu are greutate. Se împrăștie în aer, ca o respirație fără rost, ca un zgomot care s-o fi vrut, probabil, la un moment dat, să fie cuvânt. 

Poate că, în fond, acesta e adevăratul zgomot al epocii noastre suprapopulate: un murmur colectiv fără sens, în care fiecare se grăbește să umple tăcerea cu propria neimportanță. O orchestră de voci care nu se ascultă (doar mimează, în cel mai bun caz), dar care nu pot tăcea - pentru că tăcerea ar fi dovada finală că n-au avut niciodată nimic valoros de spus.