Viața în oglindă

 

  Am avut, în decursul timpului, pe lângă mine, destui oameni care țineau neapărat să fie „prieteni” cu toată lumea, adică să mențină relații călduțe cu toți cei din jurul lor, indiferent de calitatea umană a acestora. Experiențele avute cu ei au fost invariabil identice: o succesiune de gesturi mărunte, versatile (ca-să-zic-așa…), niciodată destul de grave încât să poată fi numite trădări, dar suficient de constante încât să lase un reziduu de scârbă pregnantă. Oameni care nu lipsesc niciodată de la nicio masă, dar dispar sistematic din orice confruntare în care ar trebui să îți fie alături; care îți zâmbesc larg când ești prezent și îți negociază absența când nu mai e nimic de câștigat din loialitate. Am ajuns să-i detectez rapid, de îndată ce aud o delimitare ambiguă, sau o politețe forțată, cu iz fetid, care vrea s ă țină loc de caracter.   Sunt oameni care nu au dușmani pentru că evită să aibă poziții vizavi de subiecte importante (iar când se forțează să își exprime ...

  De multe ori, am impresia că trăiesc într-un experiment social prost regizat, senzație care devine tot mai pregnantă pe măsură ce educația și gradul de umanitate tot scad vizibil, peste tot în jur. Motivele sunt nenumărate, dar de data asta o să mă refer la felul în care introvertiții sunt tratați ca niște mecanisme care scârțâie și trebuie reglate urgent, în timp ce extrovertiții primesc, aproape din oficiu, privilegiul deplin al expansiunii sonore și al acaparării spațiului comun. Tăcerea devine rapid o „problemă de corectat”, dar logoreea – printr-un consens difuz – este ridicată la rang de comportament civic recomandat. Cumva, discreția trebuie justificată, pe când gălăgia este lejer tolerată. Consensuri sociale fără sens Cei tăcuți sunt mereu invitați, împinși sau chiar trași de mânecă, cu bădărănie, să „se exprime”, de parcă lumea ar pierde ceva esențial dacă nu le contabilizează fiecare fonem. Între timp, cei care domină aerul cu fluxul lor verbal mai mult sau, mai degra...