Aberații Sociale: Extrovertirea Ca Normă, Introvertirea Ca Patologie

 

De multe ori, am impresia că trăiesc într-un experiment social prost regizat, senzație care devine tot mai pregnantă pe măsură ce educația și gradul de umanitate tot scad vizibil, peste tot în jur. Motivele sunt nenumărate, dar de data asta o să mă refer la felul în care introvertiții sunt tratați ca niște mecanisme care scârțâie și trebuie reglate urgent, în timp ce extrovertiții primesc, aproape din oficiu, privilegiul deplin al expansiunii sonore și al acaparării spațiului comun. Tăcerea devine rapid o „problemă de corectat”, dar logoreea – printr-un consens difuz – este ridicată la rang de comportament civic recomandat. Cumva, discreția trebuie justificată, pe când gălăgia este lejer tolerată.

Consensuri sociale fără sens

Cei tăcuți sunt mereu invitați, împinși sau chiar trași de mânecă, cu bădărănie, să „se exprime”, de parcă lumea ar pierde ceva esențial dacă nu le contabilizează fiecare fonem. Între timp, cei care domină aerul cu fluxul lor verbal mai mult sau, mai degrabă, mai puțin util, primesc doar o legitimare tacită, un fel de imunitate culturală: nimeni nu-i obligă în niciun fel să le ofere și altora dreptul de a nu-i auzi permanent. Este, poate, una dintre cele mai subtile forme de dublu standard social – aceea în care zgomotul este tratat ca normă, iar liniștea ca abatere, sau chiar ca patologie.

Paradoxul e că introvertiții nu deranjează prin ce fac, ci prin ce refuză să facă: nu oferă spectacol, nu întrețin atmosfera, nu validează dinamica gălăgioasă pe care lumea o confundă cu socializarea însăși. În momentul în care cineva nu se conformează așteptării de a performa permanent, devine instantaneu o problemă de rezolvat.

Extrovertirea ca standard 

În contrapunct, extrovertitul – acest furnizor neobosit de sunet cu orice preț – este tratat ca o infrastructură inevitabilă: nu-l oprești, nu-l reglezi, nu-l întrebi dacă n-ar fi cazul, măcar din când în când, să mai tacă din gură, fiindcă nu chiar toată lumea este ruptă în admirație pentru persoana sa mirobolantă... Oamenii le tolerează extrovertiților, destul de lejer, avalanșa discursivă (produsă cu sau fără rost) pentru că, în mod paradoxal, excesul lor îi scutește de propria introspecție. Zgomotul altuia este, uneori, cea mai comodă formă de evadare din tăcerea proprie – tăcere care pe mulți îi sperie ca naiba, îi pune într-o stare de neliniște și foială înterioară pe care nu și-o pot rezolva decât dacă o acoperă imediat cu vorbărie goală.

De aici și impostura culturală care se repetă fără variații: introvertitul trebuie „tratat”, „vindecat”, scos din el însuși, de parcă preferința pentru discreție ar fi un simptom ce necesită intervenție. Lumea nu pare dispusă să înțeleagă că există oameni care nu vor să fie punctul focal al nimănui, nu din timiditate patologică, ori din nu-știu-ce neputințe personale, ci dintr-o luciditate care nu trebuie explicată deloc și care îi face să aleagă calitatea prezenței, nu cantitatea ei.

În apărarea tăcerii, într-o societate plină de sine

Poate că adevărata anomalie nu e tăcerea introvertitului, ci siguranța cu care societatea asta mediocră întreține ideea că extrovertirea reprezintă măsura normalității. Pentru că, în realitate, nu toți au obligația de a umple spațiul comun cu impresii rapide și exaltări de suprafață. Și poate că, într-o lume atât de asurzită de propria agitație, puțină disciplină a tăcerii nu ar fi nici ofensă, nici sacrificiu, ci doar un act de civilitate.