Prietenia ca Decor Social, Sau Arta de a Nu Supăra pe Nimeni și de a-i Trăda pe Toți

 

Am avut, în decursul timpului, pe lângă mine, destui oameni care țineau neapărat să fie „prieteni” cu toată lumea, adică să mențină relații călduțe cu toți cei din jurul lor, indiferent de calitatea umană a acestora. Experiențele avute cu ei au fost invariabil identice: o succesiune de gesturi mărunte, versatile (ca-să-zic-așa…), niciodată destul de grave încât să poată fi numite trădări, dar suficient de constante încât să lase un reziduu de scârbă pregnantă. Oameni care nu lipsesc niciodată de la nicio masă, dar dispar sistematic din orice confruntare în care ar trebui să îți fie alături; care îți zâmbesc larg când ești prezent și îți negociază absența când nu mai e nimic de câștigat din loialitate.

Am ajuns să-i detectez rapid, de îndată ce aud o delimitare ambiguă, sau o politețe forțată, cu iz fetid, care vrea să țină loc de caracter.  Sunt oameni care nu au dușmani pentru că evită să aibă poziții vizavi de subiecte importante (iar când se forțează să își exprime totuși câte una, o fac cu mare și ridicolă grijă, ca nu cumva să deranjeze orgolii și să își strice prea tare aranjamentele sociale).

Cei mai inteligenți dintre ei însă știu prea bine că, neimplicându-se, nu dau prea bine, așa că i-am văzut adeseori mimând conflicte cu aceeași dibăcie cu care mimează principiile, deși ei nu suferă rupturi pentru că nu au atașamente reale. Se mișcă lin prin viețile altora, nu se expun, nu riscă decât așaaa… de decor.  

Neutralitatea ca virtute socială și alte minciuni convenabile

Evident, într-o astfel de neutralitate confortabilă, prietenia nu mai e o valoare, ci o etichetă. În vocabularul acestor ”preabuni” oameni, prietenia este un termen elastic, extensibil până la pierderea completă a sensului. Pentru că, treaba cu ei e că nu vor fi niciodată prieteni adevărați. Nu pentru că ar fi răi în sensul clasic al cuvântului, ci pentru că sunt profund lipsiți de coloană vertebrală morală. Prietenia, în forma ei onestă, nu este un exercițiu de diplomație socială, ci un act de asumare. Presupune delimitare, alegere, uneori pierdere. Presupune să spui „cu tine da” și, inevitabil, „cu tine nu”. Cine refuză această logică refuză însăși structura relației autentice.

Omul care vrea să fie bine cu toată lumea nu iubește oamenii, ci confortul relațiilor sociale profitabile. El caută doar poziționări avantajoase; nu intră în viețile celorlalți din loialitate, ci dintr-un calcul discret, rareori inconștient, al beneficiilor potențiale. A fi „bine cu toată lumea” înseamnă a nu plăti niciodată cu adevărat costul unei alegeri morale. Înseamnă a rămâne mereu în zona călduță, ca o latrină colectivă, a neutralității, unde nimeni nu acuză, dar nici nu respectă cu adevărat.

Relații călduțe și conștiințe reci

Acești oameni confundă toleranța cu indiferența și pacea cu lașitatea. Ei îți vor spune cu  lejeritate că viața e prea scurtă pentru conflicte, că fiecare are adevărul lui, că nu e treaba nimănui să judece. Dar în spatele acestor formule aparent mature se ascunde de fapt refuzul de a recunoaște realitatea fundamentală a relațiilor umane: nu toți oamenii sunt compatibili, nu toate faptele sunt echivalente, nu orice rău poate fi relativizat. Nu ai cum și nu ai de ce să fii bine cu toată lumea dacă ești echilibrat și, nu, așta nu înseamnă că urăști ori că ești predispus să dai curs unor tendințe agresive la adresa altora. Înseamnă doar să-ți respecți niște limite. Poate însemna să trebuiască să iei distanță – mare, uneori! -, de indivizi cu care nu ar fi cazul să fii compatibil – asta dacă ai principiile pe care pretinzi că le ai…

Există agresori și există victime. Există trădări și există răni. A te declara „neutru” în fața lor nu este un act de înțelepciune, ci unul de complicitate mai mult sau mai puțin pasivă.

Dacă spui că ești prietenul meu, nu poți fi prieten și cu cei care îmi fac rău. Nu pentru că aș revendica eu vreo exclusivitate infantilă, ci pentru că prietenia implică o minimă solidaritate morală. A fi prieten cu agresorul meu înseamnă a valida, fie și tacit, comportamentul lui. Înseamnă a-mi spune, cinic, că suferința mea este negociabilă, că poate fi pusă între paranteze pentru a nu tulbura echilibrul social.

Prietenia fără memorie morală

Oamenii care „sunt bine” cu toată lumea sunt, de regulă, maeștri ai adaptării mimetice. Își schimbă discursul în funcție  de interlocutor, își ajustează valorile ca pe o jachetă reversibilă. Cu tine vor condamna abuzul, cu agresorul vor vorbi despre „exagerări” și „neînțelegeri”. Cu fiecare sunt altcineva și, în final, cu nimeni nu sunt ceva clar. Folosesc forme de lingușire sofisticată, mascată în politețe și bun-simț; nu mint neapărat, ci mai degrabă, diluează adevărul până când acesta nu mai contează.

Observîndu-i în timp, am văzut ce excelenți identificatori de oportunități sunt oamenii ăștia. Ei simt rapid unde este puterea, unde sunt avantajele, unde pot câștiga capital social, de imagine etc. De aceea nu își permit luxul unei poziții ferme. O poziție fermă închide uși. Neutralitatea le lasă pe toate întredeschise. Ei nu aleg tabere, ci contexte favorabile. Nu construiesc relații, ci își conservă opțiunile. În această logică, prietenia devine o resursă, nicidecum o legătură sinceră.

Loialitate negociabilă

Există o formă subtilă de violență emoțională în acest comportament, deși este rar recunoscută ca atare: este vorba de violenta celui care asistă, vede, știe și alege să nu se poziționeze. A celui care îți spune că te înțelege, dar apoi își bea cafeaua cu cel care te-a umilit. A celui care îți validează durerea în privat, dar o minimizează sau chiar o batjocorește în public, pe la spatele tău. Această duplicitate nu este doar o slăbiciune de caracter, ci o alegere. Un mod de a te asigura că ești acceptat peste tot, fără a fi cu adevărat responsabil nicăieri.

Prietenia adevărată este, prin natura ei, incomodă, cel puțin în unele contexte. Uneori, te obligă să pierzi oameni. Te obligă să spui lucruri nepopulare. Te obligă să suporți consecințe. De aceea este rară. Nu pentru că oamenii ar fi incapabili de afecțiune, ci pentru că cei mai mulți sunt incapabili de consecvență morală. Este mult mai ușor, nu-i așa, să fii agreabil decât să fii loial. Mult mai simplu să fii simpatic decât să fii de încredere…

Cei care se laudă că sunt oh-atât-de-populari, catalizatori-ai-grupurilor și, desigur, în relații bune, cu orice preț, cu toată lumea, nu sunt, de fapt, prietenii nimănui. Pentru că prietenia nu se bazează pe prezență, ci pe poziționare. Pe capacitatea de a spune: aici sunt, asta cred, de partea asta stau. Fără această asumare, relațiile rămân la nivel de tranzacție cordială, nu de legătură reală.

 

Într-o lume obsedată de imagine, omul „bine cu toată lumea” poate părea civilizat, echilibrat, matur, chiar inimos. În realitate, este doar perfect adaptat unei societăți care penalizează verticalitatea și recompensează ambiguitatea. O societate în care a nu deranja orgoliile a devenit mai important decât a fi corect. În care a păstra aparențele valorează mai mult decât aproape orice. În care prietenia a fost degradată la rangul de decor social…

Prietenia nu este despre a-ți păstra relațiile intacte, ci despre integritatea acestora. Iar cei care refuză să înțeleagă asta vor continua să plutească prin viețile altora, lăsând în urmă relaționări superficiale, zâmbete fără relevanță și o singurătate foarte bine mascată de „buna lor înțelegere” cu toată lumea.