Civilizația Începe Acolo Unde Omul Învață Să-Și Stăpânească Instinctele
Posts
Despre Morți Numai de Bine
Moartea lui Ion Iliescu a readus la suprafață nu doar amintirile unui trecut greu de digerat, ci și reflexul nostru atent cultivat de a acoperi cu un strat gros de laudă tot ce încape într-un sicriu. Se spune că despre morți trebuie să vorbim doar de bine, dar această așa-zisă regulă pe care o trâmbițează toți ”deontologii” este doar o formă de cenzură sentimentală, un pact tacit prin care realitatea e îngropată odată cu trupul, chiar dacă acesta i-a aparținut unui ticălos… E un reflex social comod. În loc să privim lucid înapoi, închidem ochii și îndesăm realitatea sub preș, deoarec suntem mai mult decât obișnuiți să spunem că ”așa se face”, ”așa se cuvine”. În familie, la muncă - cu toții avem exemple în jurul nostru: persoane care, în viață, au rănit teribil, au făcut mult rău, au abuzat, au manipulat. Iar după moarte, au devenit brusc „oameni cumsecade”, în amintirile superficiale rostite în public, cu glas tremurat. Moartea lui Iliescu este o ilustrare la scară n...
„Madona Cu Aspirator”, Sau Arta Disimulării Domestice
AI-generated image Există femei care trăiesc în vitrine. Nu pentru că s-ar vinde - ar fi, poate, o imagine mai cinstită - ci pentru că le place să fie privite și validate prin lentila groasă a normelor sociale, să fie aplaudate în tăcere pentru cât de bine știu să-și joace rolul de „femeie împlinită”. Ele nu umblă prin lume, ci defilează. Îmbrăcate în rochii de catifea imaginară și în convingeri moștenite, își poartă viața ca pe o păpușă cu sfori invizibile, mimând independența și libertatea într-un dans prestabilit. În era în care femeia casnică este rebranded ca influencer al domesticității și rolul tradițional capătă arome de alegere liberă, imaginea publică devine un soi de scenografie atent regizată. Madona modernă nu mai poartă voalul castității, ci șorțul imaculat al eficienței gospodărești, branduit cu feminism performativ și hashtaguri sclipicioase de genul #multitasking. Autoiluzia e completă: nu mai e despre supunere, ci despre estetică. Nu mai e despre patriarh...
Când Victimele Nu Sunt ”De-ai Noștri”
AI-generated image M ă îngrijorează specia asta extrem de răspândită de om obișnuit care, în contact cu răul, cu tragediile umane, nu tresare. Nu se revoltă, nu-și ridică fruntea din noroiul propriei certitudini. Îi arăți că nouă copii au fost uciși, în somn, de ruși, iar el îți răspunde cu „dar ce zici de anularea turului doi”, „dar de cei care vor să ne vaccineze cu seruri experimentale”, „dar de LGBT care ne îndoctrinează copiii etc. etc. etc”. În fața unui crater cu trupuri arse, specia asta trasează hărți mentale ale unei conspirații care o exonerează de orice emoție. Le spui ăstora despre moarte - îți răspund cu cine-știe-ce aberație imaginară care-i nu-i lasă pe ei să doarmă noaptea... Această lipsă de empatie și dezumanizarea în discursul public reflectă totuși o alienare morală profundă. Empatia condiționată de apartenență Acești oameni nu s-au născut monștri, dar au devenit goluri ambulante, cavități în care adevărul se izbește ca un ecou într-o ...