Icoane, nu Oameni. Idealizări și Traume Transgeneraționale

-

 

Imagine simbolică reprezentând lanțuri invizibile între părinte și copil, metaforă pentru iubirea părintească toxică
AI-generated image


Ni se spune în toate felurile că părinții nu trebuie judecați. Trebuie acceptați. Trebuie iertați - oricât ar fi greșit, lovit sau distrus. Părinții, inclusiv cei toxici, abuzivi (căci la ei ne vom referi), se înalță în icoane de familie, chiar și atunci când crucea pe care ne-au așezat viața atârnă inuman de greu. Mitologia parentală nu se negociază: rămâne inviolabilă. Chiar și când faptele ei mutilează suflete.
Părintele este ridicat la rang de entitate metafizică. Nu mai e om - e un simbol. Nu mai poate greși – este doar „neînțeles” de cei care nu sunt capabili, zice-se, să înțeleagă. Și orice tentativă de a-l demitiza e văzută ca un sacrilegiu.
A-ți spune adevărul despre suferința trăită în copilărie e un gest privit nu ca un act de vindecare, ci ca o lipsă de recunoștință. Victima trebuie să păstreze ”decența” mutilării sale discrete. Să tacă. Și, neapărat, să ierte, pentru că așa ”se cuvine”.

  

Obligativitatea iertării = captivitate emoțională

Iertarea, în această ecuație perversă, nu mai este o alegere interioară, ci o obligație socială. Se așteaptă de la tine să ierti — chiar și atunci când rana supurează. Ți se spune că „așa sunt toți părinții”, că „au făcut tot ce au știut mai bine”, și că „niciun părinte nu-i vrea răul propriului copil”. Din păcate, deziluzia este uriașă: aceste fraze cinice nu caută reconciliere, ci represiune. Nu compasiune, ci amnezie forțată. Iertarea devine un alibi moral pentru cel care a distrus (ce convenabil pentru el!), și o condamnare pentru cel care încearcă să se reconstruiască.

Iertarea nu este un gest public, ci unul intim. Nu poate fi cerută la modul acesta – o astfel de cerere este întotdeauna de un cinism nemăsurat! Nu poate fi grăbită. Și nu presupune ștergerea cu buretele a lucrurilor rele și nici reîntoarcerea în sânul ”generos” al familiei, ca fiul risipitor, așa cum vor să creadă cei care cer să fie iertați pentru că așa are impresia orgoliul lor supradimensionat că li se cuvine.

Acești oameni își bazează ”filosofia” pe o specie de discurs public bine încetățenită, care apare inevitabil ori de câte ori cineva îndrăznește să articuleze, cu o voce tremurată sau fermă, adevărul despre rănile din propria copilărie. Este discursul celui care confundă resemnarea cu maturitatea, obediența cu respectul și tăcerea cu o așa-zisă noblețe a sufletului. Este vocea celui care sare rapid la gâtul celor care-și rostesc adevărul, pentru că îi tulbură iluziile.

 

Vox populi 

 

  • „Nu e normal să-ți judeci părinții...”

- Asta spun o grămadă de voci indignate, fără să înțeleagă că a judeca nu este sinonim cu a condamna, ci cu a analiza, cu a descompune mecanismele relației care ți-au format (sau deformat) ființa. Ce vor aceste voci? Să păstrăm răul pe care l-am trăit, fără voia noastră, într-o tăcere veșnică, chiar și când devenim adulți. Să nu avem dreptul la introspecție, la memorie, la înțelegere. E o formă urâtă de șantaj emoțional: părintele-zeu pretinde, fără excepție, că ”s-a sacrificat”, ”a suferit”, ”a dat tot” - deci copilul nu mai are voie să simtă altceva decât recunoștință.

Doar că aceasta nu este iubire. Este contabilitate afectivă.

Iubirea nu este nici pe departe despre a controla sau despre a-i condiționa pe cei din jur să te idealizeze. Dacă a existat iubire adevărată în familie (nu dependență ori șantaj emoțional, nu condiționare prin vină toxică și așa mai departe), copilul va alege în mod natural să îți fie aproape.

Pentru că, să fim serioși, nu toți părinții au copii certați cu legea și cu umanitatea, care au luat-o, vezi-doamne, pe căi fundamental greșite... Foarte mulți părinți au copii normali, însă joacă rolul de victimă în relația cu aceștia pentru a-i manipula și a-i ține captivi într-o iubire condiționată de vinovăție, rușine și nevoia de aprobare. Ghinionul e că, uneori, copiii deveniți adulți își găsesc cumva puterea să le distrugă strategia, impunându-și propriile granițe.

Suferința este foarte des convertită în monedă de schimb morală. Părintele-martir consideră că i se cuvine totul de la copil: prezență, tăcere, loialitate oarbă. 

Nimeni nu neagă că mulți părinți au trăit greu. Dar copilul nu și-a cerut prezența pe lume, iar ”contractul” pe care crezi tu că l-ai făcut cu universul când ai decis să devii părinte este exclusiv problema ta. Suferința nu te absolvă de responsabilitate - pe care nici nu poți să o transferi pe umerii altora după bunul tău plac. Nu orice durere e și virtute. Și, mai ales, faptul că te-ai sacrificat – dacă chiar ai făcut-o - nu îți dă dreptul să sacrifici la rândul tău. Altfel, perpetuezi tradiția tribală a suferinței în lanț — fiecare generație justificându-și cruzimea prin propriile traume.

 

  • „Nu mă refer aici la cazurile grave de abuz din partea unor părinți...”

„Nu mă refer aici la cazurile grave de abuz din partea unor părinți...” – îi mai auzi pe unii că spun, ca și cum ar exista o scară de valori a durerii, în care doar violența extremă și foarte vizibilă primește o oarecare permisiune de a fi rostită. Restul? Lipsă de maturitate. Dacă nu te-au bătut sau înjurat zilnic, înseamnă că n-ai de ce te plânge. Dacă nu te-au înfometat și te-au ținut în școală ș înseamnă că ai fost bine-mersi, dar ți-au intrat ție idei tâmpite în cap, pe parcurs. 

Prea multă libertate, prea multă psihologie a relațiilor, prea multă despicare a firului în patru – așa cum se plâng toți cei care și-au  abuzat copiii într-un fel sau altul dar insistă să creadă în continuare că ceea ce au făcut (sau continuă să facă!) este absolut scuzabil și să dea vina pe cai verzi pe pereți.

O viziune binară și ticăloasă, care ignoră tot ce este insidios în abuz: manipularea, invalidarea, umilința tăcută, frica de a greși, șantajul emoțional, dependențele deghizate în iubire.

Dar toate acestea nu sunt „grave”, nu? Doar ești viu, poți merge, ai o meserie, o familie – ce dracu` mai vrei?

Aceasta e logica agresorului reeducat de realitate: dacă ai supraviețuit, înseamnă că totul a fost de fapt bine și n-ai voie să te plângi.

 

  • „Și eu mi-am luat-o, în copilărie, dar uite că îi iubesc, îi vizitez săptămânal...”

- Aceasta este replica supremă a celui care a făcut pace – dar nu cu trecutul, ci cu mecanismul său de negare.

Iubește-ți părinții, vizitează-i, îngrijește-i dacă ai resurse materiale și sufletești, dar nu le cere tuturor să trăiască în același decor moral. Faptul că ai rezistat nu te face erou, iar faptul că alții nu au reușit nu-i face slabi sau nedemni. Durerea nu e competiție, iar supraviețuirea nu e virtute.

A-i iubi pe cei care te-au rănit nu e neapărat o formă de înțelepciune. Poate fi, la fel de bine, un reflex condiționat. O strategie de supraviețuire. O confuzie între fidelitate și frică. Iar dacă asta vrei să trăiască copilul tău, lucrul acesta spune cam totul despre tine.

Sunt oameni care nu pot merge acasă la părinți de sărbători. Pentru că „acasă la părinți”  a devenit un sunet gol, în care nu-și mai găsesc locul. Nu orice iubire e vindecare. De multe ori, așa-zisa iubire e doar o formă sofisticată de dependență îndelung cultivată. 

Și poate că, în loc să le cerem oamenilor să se întoarcă la părinți, mai onest ar fi să-i întrebăm dacă mai au, în ei, vreun spațiu sigur din copilărie în care se pot retrage, pentru liniștea și binele lor.

 

  • „Mai lăsați-o jos cu tâmpeniile astea...”

„Mai lăsați-o jos cu tâmpeniile astea...” – iată tonul grosolan al celui deranjat că se vorbește despre lucruri care îi strică feng-shui-ul existențial,  într-o lume în care cinismul a devenit formă de supraviețuire. El confundă reflecția cu alintul, analiza cu victimizarea, memoria cu revolta gratuită. Nu poate concepe că o traumă trăită tăcut, timp de o viață, poate deveni, într-o zi, o frază articulată. Nu vrea să o audă - pentru că ar însemna să-și pună întrebări pe care le urăște fiindcă nu suportă să-și audă propria voce spunând: „și pe mine m-au rănit, dar nu am avut curaj să vorbesc despre asta.”

 

Martirii ”demni” și cruzimea exprimată condescendent

Dar să nu-i scuzăm prea ușor. Mulți tac nu din teamă, ci din dorința feroce de a rămâne dominanți în ecuația afectivă. Să păstreze, cu orice preț, impresia că ei „au înțeles viața”, că ei „au trecut peste”, că ei sunt „mai maturi” și, la urma-urmei, mai buni decât cei care continuă să sufere și să lupte - ca proștii, desigur...

Este și asta o formă de violență cu zâmbetul pe buze: ei, cei resemnați, se auto-investesc cu autoritatea unei superiorități morale, în timp ce te privesc de sus și-ți spun, condescendent, că nu e „matur” să vorbești despre durere. Nu o fac ca să vindece, ci ca să te invalideze și să-și conserve imaginea pe care o au despre ei înșiși: ”stăpâni peste rănile lor”, ”martiri demni”, ”martori ai decenței”. Adevărul celorlalți e o infracțiune estetică...

Această nevoie de control, de a fi în tabăra celor „tari”, îi face periculos de apropiați de tipologia abuzatorului. Nu întâmplător, mulți dintre ei devin la rândul lor părinți sau parteneri toxici - replicând, cu minuțiozitate, exact ceea ce neagă că i-a rănit. Sunt cei care folosesc des sintagma „așa era pe vremea noastră” - nu ca pe o constatare neutră, ci ca pe o scuză strategică, o încercare de a perpetua o ordine afectivă în care cine suferă trebuie să tacă, iar cine controlează are întotdeauna dreptate.

Validarea majorității devine drogul acestor oameni. E confortabil să te regăsești într-un cor de voci care spun „și pe mine m-au bătut sau m-au înjosit, dar uite că am ieșit bine”. Pentru că, în acel „bine”, se ascunde nu reușita personală, ci abandonul de sine. Discursul acesta al obedienței împachetate în raționalitate nu este un simplu refuz de a discuta durerea. Este un mecanism de apărare cu funcție ofensivă: să nu cumva să se facă lumină în încăperea în care și-au închis ei propriile traume. Să NU CUMVA SĂ SE AFLE CĂ NU SUNT DELOC MATURI DE FAPT, CI DOAR ANTRENAȚI ÎN SUPRAVIEȚUIRE. 

 

Ecouri transgeneraționale

Într-o lume obsedată de imagine și loialitate de clan, cel care-și spune adevărul legat de suferință și abuz devine trădător. Dar nu e nicio trădare să-ți recunoști rănile și să-i spui pe nume abuzului. E probabil singura formă reală de eliberare. Nu e imaturitate să refuzi să-ți cosmetizezi trecutul. E poate maturitatea supremă: aceea de a nu lăsa moștenirea durerii să se transforme în dogmă.

Crescuți în prezența unor zei – infailibili, atotștiutori, cu o mână de fier gata să dea cu pumnul în masă – și să-și justifice violența – ne construim apoi existențele în raport cu dogme nescrise, inserate în carnea deciziilor noastre.

Atât de mulți oameni răniți fundamental, descompuși de o așa-zisă iubire părintească pe care, nerecunoscătorii de ei, nu sunt în stare să o înțeleagă și să o aprecieze... Atât de mulți oameni cu busola interioară decalibrată după ani întregi de interiorizare a abuzului... Atât de mulți oameni care continuă să facă alegeri proaste și să reproducă aceleași greșeli cu o fidelitate demnă de ritual. Să devină la rândul lor ”zei”, mici tirani emoționali, incapabili să-și accepte propria fragilitate, dar dispuși s-o proiecteze pe ceilalți. Să se agațe de traume ca de niște identități de rezervă, de parcă a se vindeca ar fi trădarea supremă...

Să nu ne mirăm că atât de mulți oameni se mint. Se prefac că nu știu de unde vin toate astea, când în adâncul ființei știu foarte bine. Dar le e teamă că, dacă le-ar numi, dacă ar rupe firul nevăzut care îi leagă de vechea ”ordine”, s-ar prăbuși. Pentru că habar n-au cine ar mai fi ei fără acea tăcere învățată, fără acel nod în gât care poartă, pe veci, amprenta ecoului unor autorități internalizate, cu voce de zei.

 

Citește și:

Răsfoiește și alte postări