O Poveste Mereu De Actualitate – Pe Marginea Cazului Bulai
Cazul care le-a inspirat este cel al profesorului universitar Alfred Bulai,acuzat de agresiuni sexuale în formă continuă, de-a lungul mai multor ani.
*
 |
| Photo credit - Mart Production |
”Mulți se întreabă <Dar fetele astea nu știu să discearnă? De ce n-au zis atunci nimic? > Sau <Fetele astea nu au avut tată? Că io, dacă fii-mea o pățea, îl omoram pe ăla sau nu știu ce drac` îi mai făceam>.
Păi hai să vă spun despre ideea necosmetizată de tată, mamă și cum se construiește lipsa de discernământ, de repere, nesiguranța, frica, rușinea și așa mai departe.
Tata
Ieșit la rândul lui dintr-un tată agresiv căruia i-a continuat agresivitatea în mullte feluri, tata a dezvoltat probleme cu alcoolul și, pe scurt, era rău când nu bea și ceva mai abordabil când bea (dar nu-și amintea oricum prea mult din ce zicea - parcă avea dublă personalitate!). Nu a avut mustrări de conștiință să ridice mâna sau cureaua, să strige, să înjure, să facă pe tartorul în casă, deși nu a fost nici pe departe la fel de agresiv când a fost vorba să mă apere în exterior – dimpotrivă, aș zice.
Îmi aduc aminte cum, copil fiind, i-am spus la un moment dat că niște indivizi (ceva bărbătuș mai tânăr, care locuia prin apropiere, împreună cu niște tovarăși de-ai lui), se luau de mine, nu mă lăsau să mă joc și mă tot întrebau dacă nu vreau să mă joc jocuri de oameni mari. M-am uitat pe geam după tata, aveam emoții… l-am văzut cum s-a dus la vecinul respectiv, apoi… au vorbit vreun minut, au râs și au dat mâna.
O altă fază care mi-a creat teribil de multă frustrare și m-a făcut să mă simt umilită în niște feluri pe care nici nu cred că le pot exprima: pe vremuri, când eram mai mică, dacă treceai prin fața clădirii unei anumite instituții (care, culmea, se ocupa de siguranța oamenilor) și erai de sex feminin, erai fluierată de tot personalul aflat la geamuri și îți auzeai lucruri diverse, mai ceva ca de pe șantier. Mama și tata m-au dus, efectiv în plimbare, de mai multe ori, prin fața clădirii și mi-au spus ce se va întâmpla, dar era, vezi-doamne, ”ca să mă obișnuiesc”. Îmi aduc aminte câte zile oi avea fețele lor de guguștiuci, în timp ce treceam pe acolo, ei în spate, eu în față, într-un cor de fluierături, strigături și apelative, iar tata zicând, apoi, satisfăcut ”Ei, mi-a fost fluierată și mie fata!”. Deși eram un copil fără discernământ, am simțit umilință, furie și sentimentul ăla de neadecvare și de izolare, fiindcă ceea ce eu percepeam ca a fi profund greșit era invalidat de persoanele cu autoritate.
Tata, care spunea că femeile care umblă noaptea singure sunt curve. Tata, care, când am asistat, pe vremuri, la un caz de violență domestică desfășurat în plină stradă, a zis că femeia respectivă a meritat să și-o ia, pentru că și-a provocat bărbatul. Tata care, pentru că nu eram docilă și mă răzvrăteam, așa cum puteam și eu, în fața aberațiilor din casă și nu numai, mi-a urlat ani de zile că eu nu am voie să am opinii și personalitate, și m-a și lovit, iar când am crescut și nu a mai putut să facă asta, mi-a spus că singurul lucru pe care îl așteaptă de la mine este să îi vin acasă bătută sau gravidă.
Tata, care nu pierdea ocazia să îmi aducă aminte, când eram încă în grija părinților, că trăiesc pe banii lui, fără să produc nimic, și că sunt o consumatoare. Nu s-a sfiit să mă înjosească. Îmi spunea des ”pizdă”. Eram în facultate, îmi amintesc, deci aveam vreo 20 de ani, când încă și-a mai permis să mă facă pizdă. Când se înfuria, avea un fel de nebunie în ochi, făcea ca toți dracii, de îmi era o frică din aia paralizantă, care a generat și niște cantități absolut uriașe de furie teribilă care aproape m-a distrus, la un moment dat.
Mama
Mi-ar fi plăcut să-mi spuna mama cum să ma descurc cu bărbați
de genul ăsta si că, dacă pățesc vreodată ceva, în niciun caz nu e vina mea, nu
am căutat-o și nu e rușinos. Mi-ar fi plăcut să mă încurajeze să vorbesc, să
fiu rea, să nu-mi fie frică să raportez când văd așa ceva, că ea, mama, va fi aliatul
meu, mereu, mă va ajuta și mă va apăra. În loc de asta, mama s-a ocupat aproape exclusiv cu
plantatul semințelor fricii, îndoielii și rușinii. Când mă feream de atenții nedorite
din partea băieților, ea era prima care îmi spunea că sunt urâcioasă, că o fată
nu se poartă așa, că altfel nu se mai uită băieții la ea. De atențiile
bărbaților nici n-aș fi îndrăznit să îi spun. Iar cand am fost hărțuită de un șef,
la un moment dat, imediat după ce am terminat facultatea și am menționat ceva, în
treacăt, la un timp după aceea, a dat din cap și mi-a spus că respectivul a
avut curaj pentru că eu nu eram căsătorită...
În loc să mă ajute să îmi construiesc limitele în funcție de felul în care simțeam eu, mama a fost din păcate prima care mi-a arătat, isteric, că face ceva pe limitele mele, că nu am voie să am limite, că limitele de fapt sunt toane iar ea, abuzând de puterea pe care o are un părinte asupra copilului, le încalcă după bunul ei plac, își șterge picioarele de ele, mă dă pe mine, cu tot cu așa-zisele mele limite, de toți pereții până îmi ies ”gărgăunii” din cap.
În loc să fie acolo pentru mine, ea a trăit mereu cu impresia că lumea trebuie să fie acolo pentru ea, să i se adapteze, să o mulțumească și să o faca fericită, deoarece așa considera ea că i se cuvenea... A zăcut ani de zile, în depresii, pe canapea, aproape non-stop, pentru că tata era abuziv, nu venea acasă la timp și nu-i aducea toți banii, iar ea era dependentă de el, în primul rând psihologic, iar după un timp, a devenit total dependentă și financiar, situație care s-a prelungit mulți ani - grei ca iadul!
Mama, care dupa ce a mai îmbătrânit și s-a ridicat, într-un final, de pe canapea, s-a prefăcut că nu s-a întâmplat nimic, m-a acuzat că inventez eu, că îmi aduc aminte numai prostii și că sunt mult prea sensibilă... A început să le admire pe toate întreținutele de pe la emisiuni tv și din realitatea imediată, care nu fac nimic în afară să se vândă în diverse moduri, trăind de pe urma bărbaților cărora le toarnă copii ca să-i îndatoreze, și având impresia (poate nu chiar nejustificată, în societatea asta de rahat) că toată lumea se uită în gura lor și moare de ciudă. “Fete deștepte”, cum le spunea mama, în timp ce eu , prin analogie, eram, evident, o proastă, de care mamei, în bunătatea ei nețărmurită, îi era milă de nu mai putea – acea “milă” cu care un creștin habotnic, ipocrit și laș spune că se va ruga pentru tine, doar fiindcă știe că nu e legal să îți dea în cap pentru că nu ești conform cu credințele și așteptările lui.
Chiar dacă, în cazul acesta, s-ar preface că îl critică cumva pe Bulai (pentru că ea ar face cam orice, dacă ”dă bine” în afară), mama îngroașă de fapt numărul femeilor care înfierează victimele, pentru că, în sinea ei, se simte superioară lor .
Familia
Vremea a trecut, nu s-a schimbat nimic, familia e de neclintit, la fel și ”iubirea” și ”înțelepciunea” pe care continuă să le împrăștie, cum își împrăștie o ciupercă sporii. Cea mai mare parte a familiei îi validează în continuare pe părinți, pentru că... sunt părinți, nu-i așa? Cine să conteste figurile autoritare care te-au constrâns să-ți interiorizezi statutul de rahat-cu-ochi care n-are voie să conteste nimic, are voie doar să suporte iubirea și atenția care i se oferă cu generozitate și pe care, bou nerecunoscător fiind, nu le pricepi? Așa că ce să mai vorbim de a contesta alte figuri autoritare și abuzive, din exterior, pe care le vei întâlni de-a lungul timpului? De câtă energie de a lupta și de ce grad de conștientientizare și suportabilitate credeți că este nevoie?
Așa cum se întâmplă la tot pasul, abuzurile, la noi, ajung să se piardă în detalii, sunt ascunse sub preș, camuflate de dependențe reciproce îndelung cultivate și de cercuri vicioase… Au trecut ani mulți, dar fetele aud în continuare că ele, fiind fete, trebuie să fie într-un anumit fel, să se poarte într-un anumit fel, pentru că așa-i frumos la fete; că trebuie să-și găsească azi-mâine, un soț care să aibă grijă de ele; că o să aibă și ele neapărat copii când vor fi mari - și cu cât mai de tinere, cu atât mai bine - etc.etc.
Faptul că trebuie sprijinite să-și dorească să fie pe picioarele lor, să nu accepte să fie definite de alții, și
că abia apoi o sa aleagă ele singure ce vor dori pentru viața lor este un lucru care nu se
spune decât poate așaaa, cu jumătate de gură, ca să audă alții când trebuie. Nici vorbă
să fie educate de mici că vor avea dreptul să aleagă, că există multe drumuri pe care să o apuce și că
va fi perfect ok dacă vor alege unele nu tocmai bătătorite, pentru că nu există o rețetă universală pentru împlinirea personală… Nimic de genul ăsta. Conformarea cu statutul lor de fete (statut definit mereu de alții!) le este ”predat” în continuare - de cele mai multe ori exact de mama sau bunica, multe dintre acestea preferând să aibă o tovarășă de suferință pe drumul lor, în loc de o fată sănătoasă la cap și la suflet, pe drumul ei.
N-am spus-o, poate ar trebui să o spun, înainte să închei:
am crescut la oraș, la fel și părinții mei, care sunt educați. Familia mea nu este o excepție, fiind chiar creuzetul social în care se pun ingredientele din care se crează și se perpetuează comportamentele abuzive.
Consecințe și concluzii
Cum te formezi mai departe, când ai un astfel de background și când a fost foarte clar că nimeni nu te va ajuta (decât cel mult la nivel declarativ, deoarece cu declarațiile cei mai mulți stau bine)? Temătoare,
profund nesigură, plină de furie și de anxietăți pe care habar nu ai cum să le controlezi,
și cu probleme mari de a te poziționa sănătos în relații de orice fel. Vei tolera mult mai multe decât este cazul, pentru că fie nu știi să îți stabilești limitele, fie te simți vinovată și speriată să le exprimi, pentru că așa era în mediul în care ai crescut și care te-a format. Crezi că nu ești niciodată suficientă, că vocea ta nu este niciodată destul de puternică... Ți-e rușine, ți-e teamă că ești inadecvată, că deranjezi. Cauți,
inconștient, validare din partea altor figuri autoritare, despre care vrei să
crezi că sunt mai bune, mai etice decât cele din mediul în care ai crescut. Dai peste aceleași paradigme culturale abuzive și toxice, la tot pasul. De multe ori, singurul lucru care te apără de
probleme, de agresiuni, este norocul, sau faptul că alegi să rămâi, cumva, mai
sălbatică, să te auto-excluzi, iar asta te ține departe de relaționări de orice
fel – deci inclusiv de cele nocive.
Mult timp de aici încolo nu se va rezolva nimic din cazurile astea gen Bulai, decât așa, în aparență, de ochii lumii. Dușmanul se cheamă, azi, Bulai, dar există peste tot, în oamenii din jur sau lângă ei, în cei pe care și-i țin aproape și îi validează, zi de zi, clipă de clipă.
Vor mai trece niște generații (cel puțin pe meleagurile noastre!) până când cultura se va schimba, iar fetele nu vor mai fi educate și definite (și, în consecință, nu se vor mai defini nici ele însele!) ca obiecte dependente și datoare familiei, societății sau bărbaților, care nu se pot defini prin ele însele, ci doar în raport cu familia, soțul, copiii... Mai e mult până când nu se va mai spune că o femeie care nu alege calea tradițională (familie) este inferioară și există degeaba, sau că o femeie de success, sau care pur și simplu a obținut ceva semnificativ pentru ea însăși, a stat în genunchi în fața multor bărbați... O să mai dureze până când femeile vor vrea la rândul lor să priceapă și să transmită mai departe că independența este darul cel mai de preț și că trebuie să lupte pentru el, nu să stea în genunchi – orice ar însemna asta - pentru privilegii materiale, sociale și de care or mai fi.
Până nu spălați și dezinfectați fiecare lumea în care trăiți, degeaba vă indignați și pretindeți că vreți să protejați pe cineva de ea.
Link util: Centrul de Resurse Juridice - pentru informații despre drepturile victimelor abuzului.