Bullying-ul adult: o formă mai rafinată de agresiune psihologică, ascunsă în ambiguitate și validată social

Vreau să vorbesc, de această dată, despre o formă de violență care nu mai are nevoie de curtea școlii, de insulte la adresa hainelor, sau de pumni stângaci administrați în pauze; nu mai are nevoie nici de martori zgomotoși, nici de râsete grosiere, nici de justificarea infantilă a „jocului”. Această formă de agresivitate a crescut, s-a rafinat, și-a învățat lecțiile de mimetism social și, cu siguranță, și-a însușit „arta” fundamentală a epocii moderne: disimularea.

Adultul-bully nu mai este o caricatură recognoscibilă și, de altfel, nici nu mai are nevoie să fie în contextul în care operează.

Sigur, nu orice diferență dintre bullying-ul copilăriei și cel al vârstei adulte este mereu atât de clară pe cât ne-ar plăcea să credem... Sunt destui oameni care traversează vârstele fără să-și părăsească niciodată reflexele primitive, păstrându-și aceleași reacții impulsive, aceeași plăcere rudimentară de a domina, aceeași incapacitate de a-și regla agresivitatea altfel decât prin mecanisme brute. În aceste cazuri, bullying-ul nu evoluează, nu se rafinează, ci devine o prelungire stângace a copilăriei, o formă de imaturitate care nu s-a corectat niciodată, doar a început, odată cu trecerea timpului, să se manifeste și în alte decoruri.

Dar nu despre acești oameni vreau să vorbesc aici. Ei sunt, în felul lor, lizibili. Brutali, previzibili, ușor de identificat în grosolănia lor. În ciuda vârstei, rămân transparenți.

Mult mai dificil de surprins însă sunt ceilalți. Cei care nu sunt nepărat susceptibili de lipsă de educație, impulsivitate ori incapacitate de a-și controla reacțiile. Cei care au învățat regulile jocului social, care cunosc codurile, înțeleg perfect consecințele - și care aleg, în mod deliberat, să opereze dincolo de ele. Iar asta nu din neștiință, ci dintr-o combinație de autoimportanță, ticăloșie, răutate mai mult sau mai puțin mascată și, la urma-urmei, lipsă de umanitate.

Acolo începe, de fapt, bullying-ul adult, în forma lui cea mai perfidă.

Dacă copilul-bully este brutal prin lipsă de sofisticare, adultul-bully este eficient tocmai prin excesul ei. Copilul lovește pentru că nu știe altceva; adultul lovește pentru că știe prea bine ce face. În această diferență aparent banală se instalează, de fapt, o prăpastie morală.

Copilul agresor este încă, într-un fel paradoxal, sincer. Cruzimea lui este la vedere, lipsită de strategie pe termen lung și fără arhitectură psihologică. Este impulsiv și direct; nu ascunde, nu calculează în profunzime, nu construiește narațiuni despre sine care să-l exonereze, ceea ce îl face să fie, dacă vreți, o formă brută de agresiune, una care, tocmai prin transparența ei, permite intervenția, sancțiunea și delimitarea.

Adultul, în schimb, a învățat să-și îmbrace cruzimea în discursuri de multe ori perfect acceptabile, în micro-agresiuni care nu pot fi niciodată izolate ca „dovezi” definitive. El nu tolerează confruntarea directă, nu atacă frontal, pentru că nu știe să funcționeze în acel registru care implică riscuri pe care el ar face orice să le evite, pentru a nu se expune. Lipsa ambiguității îl dezavantajează foarte mult. Într-o discuție clară, în care lucrurile sunt numite, adultul-bully pierde teren, așa că va evita cu orice preț astfel de situații sau le va dilua rapid.

Are, în schimb, o rezistență foarte mare la ambiguitate, în registrul căreia operează constant, îndrăgostit de - ceea ce el consideră - inteligența replicilor sale răutăcioase sau cu subtext, și de insinuările strecurate în contexte sociale în care contestarea lor ar părea întotdeauna exagerată.

Adultul-bully nu mai are nevoie de forța fizică cu care operează copilul-bully; are nevoie doar de capital simbolic: de statut, de reputație, de o imagine suficient de solidă încât orice reacție împotriva sa să pară disproporționată. În general, este destul de respectat și bine văzut în rândul celor care nu îi cad victime și care, prin urmare, nu îl percep drept agresor. Pare echilibrat, ușor abordabil și digerabil - exact tipul de persoană despre care ceilalți nu tind să creadă că ar fi capabil de agresiune.

De altfel, tocmai în această incredulitate colectivă își găsește el adăpostul.

Dacă la copii, dinamica bullying-ului este vizibilă și, prin urmare, susceptibilă de a fi întreruptă, la adulți ea devine o coregrafie socială subtilă, în care agresorul nu este niciodată singur, iar asta nu neapărat pentru că ar avea complici expliciți, ci pentru că beneficiază de o complicitate difuză, structurală, fiind de foarte multe ori o persoană carismatică - la vorbă sau la port - pe care grupul o integrează cu ușurință, validând-o tăcut, dar extrem de eficient.

Adultul-bully știe să lucreze cu aceste nuanțe. Nu are nevoie să convingă pe toată lumea; îi este suficient să creeze îndoială, să instaleze acea zonă gri în care victima devine, treptat, suspectă de exagerare.

Aceasta nu este doar o strategie de atac, așa cum poate ar părea, ci o strategie de dezorientare a victimei, care nu mai este doar rănită, ci dezancorată, marginalizată, făcută să se îndoiască de certitudinea propriilor percepții în legătură cu locul și rolul său. Realitatea devine fluidă, negociabilă, instabilă și, odată pierdut acest punct de sprijin, apărarea se subțiază.

Aici intervine, de fapt, ticăloșia matură a adultul-bully: nu produce doar suferință, ci o produce într-un mod care o face greu de articulat și de demonstrat. Este o violență care se ascunde foarte bine în spatele așa-zisei normalități.

Mai mult decât atât, adultul-bully nu este agresiv la vedere și nici constant în cruzimile sale, pentru că știe prea bine că acest lucru l-ar face prea ușor de identificat. El alternează. Este, uneori, amabil. alteori susținător, dornic să nu piardă vreo ocazie de a face un lucru pentru care oamenii să-l țină minte în mod pozitiv. Creează o disonanță deliberată între comportamente, astfel încât orice tentativă de a-l descrie ca agresor să pară reductivă.

Această intermitență nu este o contradicție de caracter, ci o tehnică. Prin dozaj, alternanță și mai ales ambiguitate, adultul-bully își construiește o zonă de imunitate morală, care îl face foarte greu de fixat într-o categorie clară. El știe foarte bine că acesta este modul cel mai bun și sigur de a scăpa de responsabilitate.

Copilul bully nu este conștient de reputație. Adultul, însă, cultivă acest concept cu foarte mare atenție. Adesea obsedat de felul în care este perceput, devine extrem de vigilent și concentrat la felul în care vorbește în public, la detaliile despre sine pe care le expune, la ideile și cauzele pe care le susține etc., chiar dacă se ascunde sub masca dezinvolturii. Adultul bully are rareori opinii ferme în legătură cu ceva anume, deoarece se simte la adăpost exact în zona aceea de ambiguitate despre care vorbeam mai devreme. Identitatea socială pe care și-o crează funcționează ca un scut.

Și, poate mai important decât atât, adultul-bully știe să instrumentalizeze normele sociale în favoarea lui.
Politețea, empatia și alte valori pozitive devin arme, fiind folosite ca atare. Iar asta pentru că, în foarte multe contexte adulte, agresivitatea nu mai este tolerată explicit, ca în copilărie, dar este perfect tolerată implicit, atâta timp cât rămâne suficient de bine camuflată încât să nu poată fi numită fără disconfort, atâta timp cât nu depășește pragul vizibilului și nu obligă pe nimeni să ia poziție, atâta timp cât se consumă în acea zonă gri a socialului în care totul poate fi interpretat, reinterpretat și, în cele din urmă, relativizat chiar până la anulare.

Astfel, adultul-bully nu te va insulta direct. Nu te va exclude oficial, dar va face tot ce poate pentru a-ți altera imaginea publică sau profesională. Acest lucru se face, de cele mai multe ori, prin bârfă atent direcționată spre minimizarea realizărilor victimei și prin ridiculizare dozată. Nu în mod foarte zgomotos neapărat, dar cu siguranță persistent, la fel ca nevoia compulsivă a agresorului de a-i răni pe oamenii care nu îi convin din diferite motive.

Copilul-bully reacționează la stimul; adultul bully creează contextul, își pregătește terenul, își calibrează intervențiile și își alege momentele. Este vorba de o practică aici, care are o componentă esențială: controlul percepției. Nu este suficient să își trateze victima cu cruzime; este necesar ca ceilalți să nu vadă, să nu înțeleagă, sau să nu creadă că agresiunea chiar se întâmplă.

În acest sens, adultul-bully este mai aproape de un regizor decât de un agresor clasic, deoarece își construiește scenele, își distribuie rolurile, își orchestrează aparițiile, iar victima devine, fără să vrea, un personaj într-o piesă din mintea cuiva care îi vrea răul.

Știind toate acestea, întrebarea nu mai este „de ce face asta?”, ci „cum reușește totuși să o facă fără consecințe?”.

Răspunsul, din păcate, nu stă doar în abilitatea agresorului, ci și în structura mediului în care operează. Pentru că mediile adulte - profesionale, sociale, instituționale - sunt, adesea, mult mai preocupate de aparență decât de esență ori de adevăr. De stabilitate decât de dreptate. De confort decât de confruntare.

Evident, într-un astfel de ecosistem, adultul-bully nu este o anomalie, așa cum ar fi normal să fie, ci un produs care învață repede că, atât timp cât nu încalcă explicit regulile, poate încălca sistematic limitele. Că, atât timp cât nu există dovezi clare, există întotdeauna îndoială. Și că, într-o cultură a evitării conflictului, cel care ridică problema devine, adesea, problema.

Astfel, victima nu doar că este agresată, dar riscă să fie și izolată pentru că ridică probleme care creează tensiuni sau un mediu inconfortabil. În mod ironic, agresorul poate fi văzut ca factorul de „echilibru”, iar cel afectat ca factor de „instabilitate”.

Aceasta este, poate, cea mai sofisticată inversare pe care o produce bullying-ul adult: răstoarnă raportul dintre realitate și percepție până când suferința însăși devine suspectă. Nu lasă urme vizibile. Nu există martori dispuși să confirme agresiunea, dimpotrivă chiar... Nu există fraze suficient de explicite încât să poată fi incriminat fără echivoc.

Există doar acumulare. O acumulare de gesturi mici, de replici aparent banale, de situații ambigue care, luate separat, poate că nu spun mare lucru, dar care, împreună, construiesc un climat în care cineva începe să se micșoreze.

Și, poate cel mai neliniștitor aspect este faptul că, odată ajuns la acest nivel de rafinament (termen folosit fără niciun fel de admirație, în acest caz), adultul-bully începe să pară o formă de adaptare. Un soi de inteligență - poate deviată, pentru cine are ochi să vadă -, dar funcțională. Pentru că, în fond, adultul-bully nu este lipsit de empatie în sensul clasic. Este selectiv. Știe când să o afișeze, cui să i-o ofere, cum să o instrumentalizeze. Nu este incapabil să înțeleagă efectele acțiunilor sale, din contră, le înțelege foarte bine... Și tocmai asta îl face un bully: cruzimea sa, care este mult mai mult decât o reacție; este o alegere cât se poate de conștientă.