Viața în oglindă

Vine un moment când începi să recunoști mirosul moral al oamenilor înainte să le mai asculți discursurile: amestecul acela de politețe mecanică, interes personal și ostilitate ținută sub control ca la un animal sedat insuficient. Îl simți în felul în care cineva zâmbește prea repede, în entuziasmul neverosimil cu care îți spune că „se bucură pentru tine”, sau cu care îți face false complimente, în „căldura” aceea socială care seamănă suspect de mult cu iluminatul artificial din supermarketuri - eficient să vezi bine produsele și să te facă să le cumperi, dar ineficient să-ți protejeze ochii. Niște ani, am făcut și eu parte, în măsura în care o faci la tinerețe (adică mai mult din inerție), din „cultul” contemporan care impune cumva optimismul acela obligatoriu, unde trebuie să repeți, aproape ritualic, că oamenii sunt buni „în esență”, că fiecare are luptele lui, că empatia salvează, că iubirea vindecă - și alte sloganuri care sună minunat și arată cool imprimate pe pereții cafenelelor...

În periplul nostru prin viață, ne intersectăm cu o diversitate de personaje, iar printre acestea se numără și mulți dintre cei care ar trebui să ne fie apropiați și care chiar pretind că sunt alături de noi, dar în realitate, își urmăresc doar propriul interes. Urâțenia umană în relațiile interpersonale este cu siguranță un subiect generos, care dezvăluie o parte întunecată a naturii umane pe care oamenii o ascund sub diferite măști, care mai de care mai poleite. Vedem, în jurul nostru, mulți oameni care se angajează în relații și așa-zise prietenii nu din nevoia de conexiune autentică, ci din calcule și interese personale. Aceștia sunt niște actori talentați, capabili să joace roluri aparent sincere în viața noastră, dar care, în adâncul inimii lor, nu sunt decât în căutare de beneficii personale, ajustându-și comportamentul și atitudinea în funcție de persoana în prezența căreia se află. Adevărați camaleoni sociali, capabili să se adapteze la orice mediu și să își contureze personali...