Pășunismul Nostalgic Sau Iluzia Sărăciei Idealizate

 

 

Satul românesc - acea utopie pastorală, populată de țărani frumos bronzați de soare, cu cămăși brodate și vorba domoală, acolo unde timpul curge mai încet, iar morile de apă mai șoptesc povești vechi de sute de ani. Acel paradis idilic al tradițiilor și al cumințeniei, unde copiii aleargă desculți pe prundul râurilor cristaline, iar fetele își împletesc părul în cosițe perfecte, chiar și fără ajutorul produselor de styling... Acest sat este idealizat de toți nostalgicii melodramatici și, mai nou, de suveraniștii și dacopații care visează la un trecut care n-a existat niciodată altfel decât în propriile lor fantasme.

 

O ficțiune cu rădăcini adânci

Pentru că o asemenea realitate, aparent perfectă, este la fel de inaccesibilă ca grădina Edenului. Acel sat românesc venerat este o ficțiune. O ficțiune bine întreținută de nostalgia colectivă, de care mulți se agață cu disperare, în timp ce prezentul se prăbușește în jurul lor. Dar, în fond, ce ar fi mai tipic decât să idealizezi ceva ce nu ai avut niciodată cu adevărat?  

Când unii vorbesc despre satul românesc, ei invocă o versiune diluată și romanticizată a trecutului, în care totul era, vezi-doamne, simplu, pur și firesc - orice ar însemna asta. Ce lipsește din această imagine este că satul acela era și este de fapt plin de sărăcie, mizerie, abuz și, poate cel mai grav, o violență latentă care, de cele mai multe ori, se ascunde sub stratul subțire de așa-zisă moralitate comunitară. Violența domestică acceptată tacit de comunitate, abuzul de putere exercitat de preoți și de baroni locali, bătăile "necesare" în educația copiilor, abuzurile sexuale de care știu mulți dar față de care nu au nicio reacție, în afară de bârfe și hlizeli pe la colțuri - toate acestea sunt, din păcate, elemente definitorii ale satului românesc.

Adevărul care nu vinde

Cu toate acestea, faptul că sărăcia, violența domestică și abuzul sunt practic instituționalizate nu ne deranjează, cel puțin nu suficient de mult încă. Dar ideea că cineva, undeva, ar putea să ne propună ceva diferit, o altă formă de organizare socială, ne aruncă în agonie. Ne e teamă de „libertinajul occidental”, de „impunerea” unor standarde de civilizație, de parcă sărăcia și abuzurile la care ne supunem zilnic ar fi niște virtuți naționale de apărat cu orice preț. 

Ne temem de reformele europene care ne-ar obliga să introducem toalete în case, dar ne amuzăm cu cinism de propriile noastre lipsuri, ca și cum acestea ar trebui păstrate în formolul mândriei naționale. Refuzăm „decăderea morală” a Occidentului, dar trecem cu vederea lejer violența adusă la rang de „metodă tradițională de disciplină”, sau corupția la care aproape toți contribuie din plin, în timp ce strigă că ceilalți sunt hoți și se plâng că nu se schimbă nimic. Îi trecem cu vederea pe toți "patrioții","dreptcredincioșii","suveraniștii" și pe toți ceilalți neadaptați social care tânjesc după o dictatură care să includă oareșce epurări. Trecem cu vederea lipsa crasă de autoeducație și civilizație.

Oglinda ruralității: ce nu vrem să vedem

Nu, satul nu este acel loc plin de har și de belșug natural, ci o capcană în care sărăcia, lipsurile și frustrările devin o moștenire de familie. Nu ai nevoie de prea multe cercetări sociologice pentru a înțelege acest lucru – dacă ești deschis să îl înțelegi; e de ajuns să vizitezi un sat mediu din România, să mergi pe ulițele pline de gropi și să observi prea multele case fără bun gust, peticite sau dărăpănate, curțile chicioase, precum și mizeria generală. Nu sunt prea multe chestii eroice acolo, vrednice de imortalizat pentru a ilustra vreun sentiment de mîndrie ori de împlinire. 

Satul românesc e o imagine eșuată a unei societăți care nu și-a permis să se dezvolte cu adevărat. Un loc unde educația este un lux, unde sănătatea publică este un mit, unde rețelele de apă și canalizare sunt rare, iar violența domestică este considerată un "păcat ușor" și hăhăită pe sub mustăți, cu fiecare ocazie. 

Pășuniștii zilelor noastre, care se agață de naționalismul găunos și de un trecut fabricat, refuză să vadă sau exploatează faptul că satul, departe de a fi o oază de liniște și armonie, e de fapt un loc al stagnării, un spațiu unde lipsa de oportunități transformă tradiția în obligativitate, unde normele sociale sunt atât de rigide încât orice abatere este condamnată ”dreptcreștinește”, fără drept de apel.

Realitatea este că viața la sat a fost dintotdeauna, pentru majoritatea celor care au trăit acolo, doar o luptă constantă pentru supraviețuire, o bătălie cu natura și cu neajunsurile tehnologice. Și, contrar a ceea ce ne place să credem, acele comunități nu erau unite de vreo forță mistică a tradiției, ci de necesitatea supraviețuirii într-o lume aspră, lipsită de opțiuni.  

 

Este mai ușor să glorifici un trecut care nu te obligă să-ți asumi responsabilitatea pentru prezent, nu-i așa?

Și totuși, dacă vrem ca satul să-și găsească un nou destin, fără presiunea mitului și fără fetișizarea unei culturi arhaice care nu susține realitatea, oamenii trebuie să învețe a-și oferi șansa de a evada din capcana ruralității degradante și să își dorească cu adevărat să trăiască în locuri unde educația, sănătatea și progresul nu sunt vise, ci realități palpabile.