Viața în oglindă

Vorbeam în articolul „Fjord, Mungiu și ambiguitatea morală” despre felul în care producții artistice de genul acestui film pot crea false echivalențe morale, fiind rapid confiscate și folosite ca portavoce de diverse ideologii. Acest lucru s-a întâmplat deja cu filmul sus-numit, așa cum am prevăzut în articol, de altfel. Aș vrea să insist - nu asupra filmului, ci asupra unei păreri scrise de o persoană care, referindu-se și la film, dar și la realitățile sociale, și vrând să dea impresia de echidistanță probabil, spunea ceva de genul că în societatea asta polarizată în care trăim, toți avem de fapt dreptate, dar nu mai putem trăi unii cu dreptatea celorlalți. Chestia asta mi se pare o afirmație cel puțin periculoasă, deoarece reprezintă exact chintesența conceptului de relativizare și de ambiguitate morală, la care mă văd în situația să tot revin. Ceea ce a spus persoana cu pricina poate părea o perspectivă oarecum înțeleaptă și matură, însă în realitate, ea ascunde una dintre cele ma...

Cazul Bodnariu , care a produs o undă de șoc tocmai prin discrepanța dintre limbajul juridic și limbajul afectiv al publicului, a funcționat ca un fel de test de rezistență pentru convingerea aceea difuză, care răzbate din discursurile tradiționaliste, despre infailibilitatea familiei. Este în continuare foarte răspândită ideea că familia, oricât de degradată ar fi în conținutul ei concret, rămâne prin definiție un spațiu mai bun pentru copil decât orice alternativă. Și totuși, aceasta nu este o teză argumentată, ci doar o axiomă culturală. Într-o societate care a avut în mod istoric repere morale dintre cele mai îndoielnice, care este în continuare foarte rezistentă la schimbare, și în care umanitatea (adevărată, nu afișată) este extrem de rară, totul se bulversează suspect de repede când răul apare în unul dintre acele spații pe care societatea le sacralizează obsesiv: familia, tradiția, autoritatea părintească, religia, „valorile”. În jurul acestor teritorii, luciditatea colectivă î...