Epstein

 

Iată că răul nu mai are nevoie de conspirații sofisticate. Nici de ritualuri secrete, nici de camere obscure tapetate cu simboluri oculte. Răul contemporan e mult mai eficient: stă la lumină, se exprimă coerent, are PR, avocați, conturi verificate și un public deja antrenat să ridice din umeri. În această ecuație, dosarele Epstein nu sunt o bombă, ci un documentar prost montat despre ceva ce se știa deja, dar pe care lumea l-a tratat ca pe un episod opțional.

Publicarea lor - oricât de spectaculoasă, de fragmentată, de încărcată cu nume sonore - nu cred că va produce nimic substanțial, din păcate. Nici o epurare morală, nici o reformă, nici măcar un scandal cu adevărat destabilizator. Cel mult, va genera o perioadă de agitație online, o nouă rundă de „șoc și groază”, câteva figuri publice grăbite să se dezică preventiv și oameni obișnuiți convinși că asistă la „demascarea finală”. Apoi… liniște. Nu pentru că adevărul nu ar fi grav – adevărul este de-a dreptul monstruos! -, ci pentru că nu mai contează.

Răul infiltrat în umanitate nu mai funcționează prin surpriză, ci prin banalizare

Ar fi superficial să spunem că Jeffrey Epstein este o anomalie. El este de fapt un simptom. Un produs logic al unui  sistem care a învățat să transforme orice - inclusiv abuzul - într-o monedă de schimb discretă, gestionabilă, negociabilă. Nu vorbim despre monștri ascunși în subsoluri, ci despre oameni perfect integrați social, frecventabili, care pozează în familiști și în creștini, sunt fotografiați la petreceri caritabile, intervievați... Răul nu mai vine din afară, nu mai atacă sistemul. El este sistemul, doar că fără discursul oficial.

De aceea nu se va întâmpla nimic. Pentru că dosarele Epstein nu dezvăluie o crimă singulară, ci o rețea de complicități care nu poate fi pedepsită fără a prăbuși prea multe etaje ale realității acceptabile. Iar realitatea nu mai este interesată de adevăr, ci de stabilitate. Adevărul e destabilizator. Stabilitatea e negociabilă.

Exista o iluzie persistentă că „odată ce vor ieși la iveală numele”, ceva se va schimba. Ca și cum istoria recentă nu ne-ar  fi demonstrat, cu o consecvență deprimantă, că numele nu mai au greutate morală. Au doar valoare de trafic. Un nume celebru, pătat, nu mai este o rușine publică, ci un algoritm, deoarece produce clickuri, reacții, tabere. Devine combustibil pentru spectacol, nicidecum motiv pentru justiție.

Dosarele vor fi citite cu aceeași curiozitate cu care se urmăresc true crime-uri: cu oroare controlată, cu indignare sterilă, cu siguranța că totul se petrece „acolo”, într-o lume a altora, nu a nostră. Nimeni nu se va simți cu adevărat responsabil, pentru că responsabilitatea presupune un cost, iar costul adevărului nu mai este acceptabil social.

Este o greșeală să ne oprim la abjecția morală al miliardarilor, pentru că ei sunt doar partea vizibilă, obscenă, ușor de urât. Problema reală este masa compactă a oamenilor „decenți”, acei indivizi normali care, în aparență, nu fac nimic greșit - dar fac totul posibil! Cei care știu foarte bine cu cine stau la masă și aleg să rămână, pentru că plecarea ar strica echilibrul, ar crea tensiuni, i-ar costa.

 

Umanitatea este profund coruptă nu pentru că este populată de monștri, ci pentru că este administrată de oameni care își calibrează indignarea astfel încât să nu le afecteze relațiile, poziția, confortul social

Oameni care au internalizat ideea că moralitatea este negociabilă, atâta timp cât nu trebuie să o aplice personal. Nu e nevoie de entuziasm pentru rău; e suficientă politețea.

Acești oameni „decenți” nu trafichează, nu exploatează, însă relativizează. Ei cer „mai multe dovezi”, „mai mult context”, „mai mult timp”… Aleg să creadă că lucrurile sunt complicate, că nu sunt ei în măsură să judece, că adevărul este relativ, creând astfel spațiul perfect în care răul se stabilizează și se reproduce.

Dosarele Epstein nu amenință cu adevărat sistemul tocmai pentru că ating prea multe dintre aceste „conștiințe curate”. Ele nu impun doar condamnarea unor indivizi, ci recunoașterea unei complicități difuze, cotidiene, respectabile. Iar oamenii decenți nu sunt dispuși să accepte că tăcerea lor, prezența lor, neutralitatea lor așa-zisă au fost toate parte din problemă. Este mult mai confortabil să creadă că vina le aparține exclusiv celor care „au mers prea departe”.

Oboseala morală

Mai mult, există un mecanism de autoapărare colectivă extrem de eficient: resemnarea. Resemnarea nu e luciditate, ci o formă de capitulare. „Toți sunt la fel”, „știm deja”, „nimic nu mă mai surprinde” - aceste formule nu sunt semne de inteligență critică, ci de oboseală morală. Ele permit continuarea vieții fără disconfort etic. Răul prosperă în acest climat pentru că este considerat inevitabil.

Dosarele Epstein vor fi integrate rapid în această oboseală. Vor confirma ce „știam cu toții”, fără a obliga pe nimeni să schimbe nimic. Nu vor genera revoltă, ci resemnare mai mult sau mai puțin sofisticată. Iar această resemnare este, poate, cea mai fertilă formă de complicitate.

Un alt motiv pentru care nu se va întâmpla nimic este fragmentarea adevărului. Dosarele nu vor spune o poveste  coerentă, ci o succesiune de indicii, nume, conexiuni ambigue. Fără un cadru narativ clar, adevărul devine discutabil, negociabil, relativizabil. Iar acolo unde există ambiguitate, există spațiu pentru negare. „Nu este dovedit”, „este scos din context”, „e o vânătoare de vrăjitoare” - retorica este deja pregătită, testată, eficientă.

Răul modern nu mai neagă faptele. Le diluează

În plus, există o problemă mai profundă și mai inconfortabilă: mulți oameni nu vor, de fapt, să se întâmple nimic. Nu pentru că susțin neapărat abuzul, ci pentru că o schimbare reală ar implica recunoașterea faptului că lumea în care trăiesc, pe care o consumă, o validează și o apără zilnic, este structural coruptă, iar ei sunt o parte din problemă. Ar însemna să accepte că succesul, prestigiul, puterea - exact lucrurile admirate, dorite, imitate de ei - sunt adesea construite pe abuz invizibil, pe violență, pe mizerie morală. Iar această recunoaștere este mult prea destabilizatoare pentru un sistem psihic antrenat să funcționeze pe disociere.

De aceea, dosarele vor fi tratate ca o anomalie, nu ca o radiografie. Ca un accident, nu ca o regulă. Ca o excepție monstruoasă, nu ca un produs logic al unei culturi care a fetișizat puterea și a protejat-o cu grijă juridică.

Răul infiltrat în umanitate nu mai arată ca răul din manuale. Nu mai urlă, nu mai amenință, nu mai impune. Zâmbește, donează, participă la conferințe despre etică. Știe să vorbească despre valori, să invoce libertatea, să se declare șocat la momentul oportun. Este adaptabil și chiar educat. Și mai ales are puterea de a-și bate joc de cei care încă îl văd dincolo de aparențe.

 

Iar într-o lume în care răul a învățat să se comporte ireproșabil în public, dosarele Epstein sunt doar o fisură într-o fațadă care se va repara singură.

 

Nu va urma nici un catharsis colectiv. Nici o „trezire”. Doar încă o confirmare a faptului că adevărul nu mai este suficient pentru a produce schimbare. Că dezvăluirea nu mai e un act revoluționar, ci o etapă birocratică. Că răul nu mai are nevoie să fie ascuns, pentru că a fost deja normalizat. Și poate acesta este cel mai incomod adevăr dintre toate: nu faptul că astfel de lucruri se întâmplă, ci faptul că cei mai mulți oameni le pot citi, digera și arhiva emoțional fără să se fractureze nimic esențial în ei. Răul a câștigat pentru că a devenit familiar.