Oamenii nu mai trăiesc pur și simplu, ci își administrează imaginea despre cum trăiesc
Vine un moment când începi să recunoști mirosul moral al oamenilor înainte să le mai asculți discursurile: amestecul acela de politețe mecanică, interes personal și ostilitate ținută sub control ca la un animal sedat insuficient. Îl simți în felul în care cineva îți zîmbește prea repede, în entuziasmul neverosimil cu care îți spune că „se bucură pentru tine”, sau cu care îți face false complimente, în „căldura” aceea socială care seamănă suspect de mult cu iluminatul artificial din supermarketuri - eficient să te facă să vezi bine produsele, dar insuficient să-ți protejeze ochii.
Mulți ani am făcut și eu parte, în măsura în care o faci la tinerețe, din cultul acesta contemporan care impune cumva optimismul acela obligatoriu, unde trebuie să repeți, aproape ritualic, că oamenii sînt buni „în esență”, că fiecare are luptele lui, că empatia salvează, că iubirea vindecă - și alte sloganuri care sună minunat și arată cool imprimate pe pereții cafenelelor în care indivizi epuizați emoțional se mint reciproc că „energia” este problema lor principală. Între timp, realitatea continua să se manifeste cu încăpățînarea unui adevăr prost crescut: indiferență, oportunism, agresivitate, trădări cotidiene, orgolii ridicole și această nevoie aproape patologică de a cîștiga ceva, orice, chiar dacă (sau poate mai ales) cu prețul denigrării altuia.
Nu marile monstruozități m-au făcut să cred că oamenii, în uriașa lor majoritate, au probleme fundamentale la partea de umanitate. Nu criminalii notorii, nu dictatorii, nu figurile istorice legate de tot felul de evenimente barbarice, deoarece cu acestea este relativ simplu; societatea le identifică, le condamnă și le expune în muzee sau documentare. Mult mai greu de suportat este răul banal, răul domesticit, răul care își plătește taxele și spune „o zi frumoasă” înainte să lovească sub centură un coleg, un prieten sau un membru al familiei. Răul care nu urlă, ci îți zîmbește.
Cred că cel mai tare mă obosește obligația asta continuă de a asista la acest carnaval al simulării afective. Să te prefaci că relațiile umane sunt mai profunde decît e cazul în realitate, că oamenii chiar le vor binele altora… Să te prefaci că nu știi că prieteniile funcționează, în foarte multe cazuri, doar ca niște contracte tacite între interese reciproce. „Hai că sîntem prieteni!”. Nu, nu sîntem. Sîntem doar niște indivizi care se validează reciproc, temporar, în anumite contexte convenabile. În momentul în care confortul, imaginea sau avantajul personal intră în conflict cu loialitatea, măștile cad, desi cei mai mulți vor continua să își construiască justificări morale suficient de elegante încît să poată dormi liniștiți că imaginea lor social nu a avut de suferit.
Mi se pare ostentativ cît de mult vorbește societatea despre bunătate și cît de puțin o tolerează în practică. Oamenii vor empatie și solidaritate, însă o pretind, convenabil, din partea celorlalți. Vor adevăr, însă doar dacă nu îi incomodează prea tare. Vor autenticitate, însă exclusiv în forme cosmetizate, ușor de consumat, fără conflict intelectual sau discomfort emoțional. Realitatea arată că sinceritatea profundă sperie, bunătatea autentică stînjenește, iar integritatea îi irită pe cei care și-au construit viața din compromisuri succesive și minciuni decorative.
Iar competiția aceasta permanentă dintre oameni a devenit aproape grotescă. Nu mai concurăm doar pentru resurse ori statut. Concurăm pentru imagine morală, pentru cine pare mai echilibrat psihic, mai evoluat emoțional, mai „conștient”. Pînă și suferința a devenit capital social, pentru că văd o grămadă de oameni în jurul meu care își expun problemele cu aceeași strategie cu care corporațiile își expun campaniile de marketing: atent calibrat, suficient cît să producă emoție și validare, dar niciodată suficient cît să riște vreo vulnerabilitate reală.
Totul este spectacol. Revolta este spectacol. Sensibilitatea este spectacol. Generozitatea și compasiunea sunt spectacol. Pînă și indignarea morală are, des, aerul unui casting continuu pentru rolul „omului bun”. Între timp, în spatele cortinei, aceeași lume continuă să funcționeze după reguli primitive: interes, vanitate, dominare, invidie.
Poate de aceea mi-s dragi animalele, mai mult decât oamenii. Evident că nu sentimental și nici în registrul acela infantil cu citate despre „puritatea sufletelor necuvîntătoare”. Nu mă prefac că le iubesc nici ca substitute pentru alte ființe umane, nici ca mijloc de a socializa cu alți iubitori de animale. Mi-s dragi pur și simplu, ca reacție față de sofisticarea toxică a omului. Animalele nu fac management de imagine, nu își construiesc identități morale pentru consum public, nu simulează atașament din oportunism și nici nu își ascund cruzimea sub vocabular pseudo-terapeutic.
După suficient contact cu oamenii, sinceritatea instinctului necuvântătoarelor începe să pară infinit mai suportabilă decît rafinamentul minciunii și ipocriziei umane. Fără branding emoțional. Fără diplomația aceea obositoare prin care oamenii își ascund ostilitatea sub politețe și disprețul visceral sub pretenții de „umor fin”.
Cred că cel mai tare mă obosește obligația asta continuă de a asista la acest carnaval al simulării afective. Să te prefaci că relațiile umane sunt mai profunde decît e cazul în realitate, că oamenii chiar le vor binele altora… Să te prefaci că nu știi că prieteniile funcționează, în foarte multe cazuri, doar ca niște contracte tacite între interese reciproce. „Hai că sîntem prieteni!”. Nu, nu sîntem. Sîntem doar niște indivizi care se validează reciproc, temporar, în anumite contexte convenabile. În momentul în care confortul, imaginea sau avantajul personal intră în conflict cu loialitatea, măștile cad, desi cei mai mulți vor continua să își construiască justificări morale suficient de elegante încît să poată dormi liniștiți că imaginea lor social nu a avut de suferit.
Mi se pare ostentativ cît de mult vorbește societatea despre bunătate și cît de puțin o tolerează în practică. Oamenii vor empatie și solidaritate, însă o pretind, convenabil, din partea celorlalți. Vor adevăr, însă doar dacă nu îi incomodează prea tare. Vor autenticitate, însă exclusiv în forme cosmetizate, ușor de consumat, fără conflict intelectual sau discomfort emoțional. Realitatea arată că sinceritatea profundă sperie, bunătatea autentică stînjenește, iar integritatea îi irită pe cei care și-au construit viața din compromisuri succesive și minciuni decorative.
Iar competiția aceasta permanentă dintre oameni a devenit aproape grotescă. Nu mai concurăm doar pentru resurse ori statut. Concurăm pentru imagine morală, pentru cine pare mai echilibrat psihic, mai evoluat emoțional, mai „conștient”. Pînă și suferința a devenit capital social, pentru că văd o grămadă de oameni în jurul meu care își expun problemele cu aceeași strategie cu care corporațiile își expun campaniile de marketing: atent calibrat, suficient cît să producă emoție și validare, dar niciodată suficient cît să riște vreo vulnerabilitate reală.
Totul este spectacol. Revolta este spectacol. Sensibilitatea este spectacol. Generozitatea și compasiunea sunt spectacol. Pînă și indignarea morală are, des, aerul unui casting continuu pentru rolul „omului bun”. Între timp, în spatele cortinei, aceeași lume continuă să funcționeze după reguli primitive: interes, vanitate, dominare, invidie.
Poate de aceea mi-s dragi animalele, mai mult decât oamenii. Evident că nu sentimental și nici în registrul acela infantil cu citate despre „puritatea sufletelor necuvîntătoare”. Nu mă prefac că le iubesc nici ca substitute pentru alte ființe umane, nici ca mijloc de a socializa cu alți iubitori de animale. Mi-s dragi pur și simplu, ca reacție față de sofisticarea toxică a omului. Animalele nu fac management de imagine, nu își construiesc identități morale pentru consum public, nu simulează atașament din oportunism și nici nu își ascund cruzimea sub vocabular pseudo-terapeutic.
După suficient contact cu oamenii, sinceritatea instinctului necuvântătoarelor începe să pară infinit mai suportabilă decît rafinamentul minciunii și ipocriziei umane. Fără branding emoțional. Fără diplomația aceea obositoare prin care oamenii își ascund ostilitatea sub politețe și disprețul visceral sub pretenții de „umor fin”.