Oamenii nu mai trăiesc pur și simplu, ci își administrează imaginea despre cum trăiesc

Vine un moment când începi să recunoști mirosul moral al oamenilor înainte să le mai asculți discursurile: amestecul acela de politețe mecanică, interes personal și ostilitate ținută sub control ca la un animal sedat insuficient. Îl simți în felul în care cineva zâmbește prea repede, în entuziasmul neverosimil cu care îți spune că „se bucură pentru tine”, sau cu care îți face false complimente, în „căldura” aceea socială care seamănă suspect de mult cu iluminatul artificial din supermarketuri - eficient să vezi bine produsele și să te facă să le cumperi, dar ineficient să-ți protejeze ochii.

Niște ani, am făcut și eu parte, în măsura în care o faci la tinerețe (adică mai mult din inerție), din „cultul” contemporan care impune cumva optimismul acela obligatoriu, unde trebuie să repeți, aproape ritualic, că oamenii sunt buni „în esență”, că fiecare are luptele lui, că empatia salvează, că iubirea vindecă - și alte sloganuri care sună minunat și arată cool imprimate pe pereții cafenelelor în care indivizi epuizați emoțional se mint reciproc că „energia” este problema lor principală. Între timp, realitatea continuă să se manifeste cu încăpățânarea unui adevăr prost crescut: indiferență, oportunism, agresivitate, trădări cotidiene, orgolii ridicole și această nevoie aproape patologică de a câștiga ceva, orice, chiar dacă (sau poate mai ales) cu prețul binelui altuia.

Nu marile monstruozități sunt cele care m-au făcut pe mine să cred că oamenii, în uriașa lor majoritate, au probleme fundamentale la partea de umanitate... Nu criminalii notorii, nu dictatorii, nu figurile istorice legate de tot felul de evenimente barbarice, deoarece cu acestea este relativ simplu; societatea le identifică, le condamnă și le expune în muzee sau documentare. Mult mai greu de suportat este răul banal, răul domesticit, răul care își plătește taxele și spune „o zi frumoasă” înainte să lovească sub centură un coleg, un prieten sau un membru al familiei. Răul care nu urlă, ci zâmbește.

Cred că cel mai tare mă obosește obligația asta continuă de a asista la acest carnaval al simulării afective. Să te prefaci că relațiile umane sunt mai profunde decât e cazul în realitate, că oamenii chiar le vor binele altora… Să te prefaci că nu știi că prieteniile funcționează, în foarte multe cazuri, doar ca niște contracte tacite între interese reciproce. „Hai că suntem prieteni!”. Nu, nu suntem. De cele mai multe ori, suntem doar niște indivizi care se folosesc și se validează reciproc, temporar, în anumite contexte convenabile. În momentul în care confortul, imaginea sau avantajul personal intră în conflict cu loialitatea, măștile cad, deși cei mai mulți vor continua să își construiască justificări morale suficient de elegante încât să poată dormi liniștiți că imaginea lor socială nu a avut de suferit.

Mi se pare ostentativ cât de mult vorbește societatea despre bunătate și cât de puțin o tolerează în practică. Oamenii vor empatie și solidaritate, însă  o pretind, convenabil, din partea celorlalți. Vor adevăr, însă doar dacă nu îi incomodează prea tare. Vor autenticitate, însă exclusiv în forme cosmetizate, ușor de consumat, fără conflict intelectual sau discomfort emoțional. Realitatea arată că sinceritatea profundă sperie, bunătatea autentică stânjenește, iar integritatea îi irită pe cei care și-au construit viața din compromisuri succesive și minciuni decorative.

Iar competiția aceasta permanentă dintre oameni a devenit aproape grotescă. Nu mai concurăm doar pentru resurse ori statut. Concurăm pentru imagine morală, pentru cine pare mai echilibrat, mai evoluat emoțional, mai „conștient”. Până și suferința a devenit capital social, pentru că văd o grămadă de oameni în jurul meu care își expun problemele cu aceeași strategie cu care corporațiile își expun campaniile de marketing: atent calibrat, suficient cât să producă emoție și validare, dar niciodată suficient cât să riște vreo vulnerabilitate reală.

Totul este spectacol. Revolta este spectacol. Sensibilitatea este spectacol. Generozitatea și compasiunea sunt spectacol. Până și indignarea morală are, des, aerul unui casting continuu pentru rolul „omului bun”. Între timp, în spatele cortinei, aceeași lume continuă să funcționeze după reguli primitive: interes, vanitate, dominare, invidie, răutate.

Poate de aceea mi-s dragi animalele, mai mult decât oamenii. Evident că nu sentimental și nici în registrul acela infantil cu citate despre „puritatea sufletelor necuvântătoare”. Nu mă prefac că le iubesc nici ca substitute pentru alte ființe umane, nici ca mijloc de a socializa cu alți iubitori de animale. Mi-s dragi pur și simplu, ca reacție față de sofisticarea toxică a omului. Animalele nu fac management de imagine, nu își construiesc identități morale pentru consum public, nu simulează atașament din oportunism și nici nu își ascund cruzimea sub vocabular pseudo-terapeutic.

După suficient contact cu oamenii, sinceritatea instinctului necuvântătoarelor începe să pară infinit mai suportabilă decât rafinamentul minciunii și ipocriziei umane. Fără branding emoțional. Fără diplomația aceea obositoare prin care oamenii își ascund ostilitatea sub politețe și disprețul visceral sub pretenții de „umor fin”.

Ceea ce mă dezgustă și mă sperie deopotrivă cel mai tare la specia noastră: talentul extraordinar de a cosmetiza chestii precum cruzimea, oportunismul și lașitatea... Omul modern nu mai calcă pe cadavre murdar de sânge, ci bine îmbrăcat, articulat și convins că este o persoană extraordinară.