In Lumina Proaspetei Deschideri A Jocurilor Olimpice 2024...

Sursa imaginii: https://www.facebook.com/TourEiffel

În ciuda controverselor, ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice 2024 a reprezentat cu success Franța, democrația, cultura și istoria sa, folosind peisajul orașului gazdă, strălucitorul și etern-decadentul Paris. Artele și cultura au fost în prim-plan, iar per ansamblu, ceremonia a fost grandioasă. Aș putea să-i reproșez poate unele părți care au fost puțin prea lungi, însă, în rest, nimic esențial. Nu mi-a plăcut prea tare comentariul tv, însă este vorba de cel autohton. Diversitatea culturală inclusă în program a fost mare și îmi imaginez că au fost destul de greu de găsit prezentatori tv pregătiți să o explice live...

A fost cu siguranță o ceremonie revoluționară - și tocmai de asta a cauzat disensiuni.

Receptori închiși și privilegii rănite

Au sărit conservatorii cu eternele lor texte lătrătoare, arătând cu degetul, indignați, spre orice și oricine - mai puțin spre ei înșiși, desigur. Au omis, ca de obicei, să observe că ceremonia a avut de fapt de toate pentru toți. Fiecare și-a putut alege un moment preferat, în concordanță cu propriile valori. Dar bășica autoimportanței, care stă mereu umflată mai să crape nu alta, îi face la fel de înțelegători și flexibili ca pietrele. Cu alte cuvinte, în loc să ignore mîncărurile care nu le sunt pe plac și să își comande ceva cu care sunt obișnuiți, ei fac o criză și dau foc restaurantului. Adică… dacă e ceva ce nu le place lor, atunci să nu mănânce nimeni.

Cam cum a făcut împăratul creștin Teodosiu I, care a interzis Jocurile Olimpice în anul 393 d.Hr. (acestea începuseră din anul 776 î.Hr.), din prejudecată religioasă (jocurile erau considerate ”păgâne”, adică nu se aliniau cu valorile religioase). Din fericire, 1500 de ani mai târziu, Jocurile Olimpice au fost resuscitate – ce să vezi, de un francez, Pierre de Coubertin pe numele lui, care a crezut în puterea sportului de a sfărâma bariere religioase, naționale și de care or mai fi ele… 

 

Valori democratice și disonanțe conservatoare

Treaba asta cu conservatorismul, fie el și moderat, e că are foarte mult noroc. Noroc că se poate manifesta într-o lume liberă, care îi permite să fie. Ar fi amuzant, dacă n-ar fi trist felul în care se victimizează conservatorii, cum că democrația asta, vezi-doamne, le reduce lor drepturile de exprimare, le subminează valorile și credințele. În realitate, între conservatorism și liberalism (ca principii de gândire, în primul rând, nu doar ca orientări politice) există o diferență fundamentală: un conservator își poate aplica liniștit propriile principii, într-o societate liberală, deoarece aceasta nu îi interzice exprimarea sau traiul în funcție de valorile pe care le are, atâta timp cât respectă legile, evident. Cu alte cuvinte, nu ești de acord cu avortul, nu te obligă nimeni să faci avort. DAR nu ai voie nici tu să obligi pe nimeni să nu facă avort – asta-i partea pe care o urăsc conservatorii. Când se apucă ei să se victimizeze, o fac doar pentru că, într-o societate democratică și liberală, simt că își pierd privilegiile legate de puterea de a dicta, de a ”arde pe rug”, de a interzice ceea ce nu le convine, și mai simt că nu își atrag toată admirația și atenția care cred ei că li se cuvin.

Pe de altă parte, un liberal nu are cum să trăiască, respectandu-și propriile principii, într-o societate conservatoare, nici măcar într-una moderată, tocmai pentru că aceasta este restrictivă, nicidecum incluzivă.

Conservatorismul e nociv prin refuzul agresiv de a admite că e firesc ca oameni diferiți să aibă un mod de viață diferit și să vadă lumea în mod diferit, să facă alegeri de viață diferite (bazate, desigur, pe consimțământ și în spiritul legilor), să facă artă în mod diferit, să își imagineze lucrurile diferit.

Franța a reușit, o dată în plus, prin ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din acest an, să vorbească despre umanitate, despre incluziune și despre alte valori de genul acesta pe care nu le înțeleg cei care sunt prea ocupati sa înfiereze blasfemii imaginare, dar nu sunt deranjați la fel de tare, spre exemplu, de episcopul ordodox pedofil de la Huși și de alții ca el, de politicienii pe care îi votează deși unii dintre ei sunt plagiatori, agresori condamnați și alte specii de abuzatori și ticăloși ipocriți... La urma-urmei, oamenii aceștia nu sunt deranjați prea tare nici de abuzurile din propria lor casă, pe care se pricep de minune să le răsucească, să le răstălmăcească și să le relativizeze până le fac să pară altceva decât sunt. Să nu ne mirăm că mulți dintre ei chiar nu înțeleg un concept artistic, fiindcă arta, în opinia lor, trebuie să-i servească, să-i valideze, să le reflecte principiile și să le trezească exclusiv emoții pozitive. Să nu care cumva să existe provocare de a regândi, de a privi cu alți ochi, de a te chinui să-ți cizelezi umanitatea prin epifanii artistice... Doamne ferește! 

Sub umbrela asta conservatoare, s-au ascuns întotdeauna, cu destul de multă ușurință, abuzuri, mizerie, fanatism și enorm de multă ipocrizie - care însă fac parte din tradiție și, culmea, nu deranjează așa de mult cum deranjează diferențele umane.

Cum zicea cineva, oamenii aceștia nu par să aibă receptori la suferința reală, dar îi doare imaginarul de nu mai pot!

 

Felicitări, Franța, mult succes, România!