„Colțul olimpic” – Performanța redusă la decor

Eram, cu treabă, acum ceva vreme, într-o instituție de învățământ, dintr-un oraș de care este legată performanța românească istorică la gimnastică. Instituția de care vorbesc părea destul de ok, cel puțin pentru standardele la care pot accede deocamdată instituțiile de învățământ, în materie de aspect și de dotări. Ceea ce mi-a atras mie atenția însă a fost un mic panou, amplasat lângă sala de sport, în marginea căruia scria cu litere de-o șchioapă: "COLȚUL OLIMPIC". Nu avea mai mult de 70/30 cm, era din plută și avea răstignite pe el vreo 3-4 coli ministeriale prăfuite, pline exclusiv de texte anoste, spre care cu siguranță nimeni nu și-a aruncat privirea în mod conștient vreodată - în afară, probabil, de autor (asta dacă nu le-o fi dat copy-paste și printat într-o noapte când era beat și oricum nu știa pre bine ce face).

"Colțul olimpic" înseamnă 3 vorbe de lemn aruncate, fără nicio considerație sau fler. Cică "Jocurile olimpice în imaginația copiilor", sau "Pentatlon olimpic școlar pentru mileniul III", alături de o incantație greacă cu referire la ceva din spiritul olimpic - și minunatul panou este gata de a fi agățat pe perete! O poză mică cu cercurile olimpice a fost pusă alături, într-o ramă, pentru că n-a mai încăput pe panou, de textele sus-menționate.

Repet, eram în orașul unde performanța s-a mâncat pe pâine, ani la rând, unde au trăit și s-au antrenat sportivi extraordinari, care au cucerit aurul olimpic.

Sigur că nu este necesar să existe chipul lor peste tot, ar fi o exagerare, dar nu asta este ideea. Panoul ăla stupid care nu însemna nimic pentru nimeni dar vroia să fie despre performanța olimpică reflectă cumva faptul că marii campioni nu mai sunt demni de atenție. Cine să mai știe de ei?

Campionii uitați și memoria selectivă a societății

Spațiile instituționale care ar trebui să conserve și să transmită semnificația performanței – inclusiv cea sportivă – ajung, adesea, să o reducă la forme simbolice lipsite de conținut, transformând-o într-un decor inert, fără impact real asupra conștiinței colective.

Marii campioni mai apar, din când în când, pe la tv, și este trist să vezi că oamenii (inclusiv unii din generația lor) nu îi recunosc. Sportivi uriași, care au făcut enorm - nu doar pentru ei, ci pentru imaginea țării, în general - iar performanța lor este redusă, în rândul celei mai mari părți a spectatorilor, la ”Da` cine-i ăsta/ asta?”

Poate au avut parte de ceva expunere când au câștigat, dar timpul trece, ei nu mai sunt ”cool”, nu se mai văd, îi înghite oceanul uman, lumea nu-i mai asociază cu nimic. Campionii de ieri sunt uitați, medaliile sunt înlocuite (în special în cazul sportivelor) cu copiii, pentru care societatea asta obsedată de procreare le laudă mai ceva decât atunci când erau pe podium - deși copii poate face oricine, în schimb, de performanță la nivelul acesta sunt în stare doar extrem de puțini oameni.

Spectacolul în locul excelenței

Sporturile care au adus aur olimpic nu mai au spectatori. Spectatori mai au fotbalul, luptele, în general sporturile-afacere, unde imaginea contează mai mult decât performanța, pentru că face audiență. La asta se înghesuie românii - în majoritate consumatori de conținut facil -, în timp ce sportivii de performanță olimpică sunt singuri prin sălile de competiție...

Atenția tuturor se îndreaptă spre aspecte secundare, precum viața personală a sportivilor sau prezența lor pe rețelele sociale. Astfel, adevărata măsură a performanței sportive este umbrită de o cultură a celebrității care valorizează mai degrabă spectacolul decât substanța.

Desigur, vinovați pentru această stare de fapt sunt întotdeauna alții (care-or fi ei...), nu superficialitatea și mediocritatea pe care oamenii le aleg de bunăvoie.
(Citește AICI un articol despre mediocritate - văzută, ironic, ca noua excelență).

Să nu ne mirăm atunci că non-valoarea se insinuează în toate aspectele vieții, devenind încet-încet norma.

Mediocritatea validată: de la sport la academie și cultură

În lumea academică, performanța ar trebui să reflecte excelența intelectuală și contribuțiile semnificative la cunoaștere. Totuși, în realitate, suntem adesea martorii unei inflații de titluri și premii, care nu mai au greutate și semnificație, iar adevărata performanță intelectuală este diluată și pierdută în oceanul vast al mediocrității validate de un sistem imperfect.

În sfera profesională, performanța a devenit un termen vag. Evaluările de performanță în multe organizații sunt mai degrabă ritualuri administrative decât procese autentice de recunoaștere a excelenței. Astfel, indivizii care chiar au ceva valoare sunt adesea nedetectați și neapreciați, în timp ce mediocritatea (mai ales cea carismatică!) este premiată prin mecanisme birocratice și politici de resurse umane standardizate.

În arta și cultura contemporană, performanța ar trebui să fie sinonimă cu inovația, originalitatea și profunzimea expresivă. Cu toate acestea, piața artei și a divertismentului este saturată de produse care urmează șabloane comerciale, în loc să exploreze noi teritorii estetice sau să provoace gândirea critică. Succesul este măsurat în vânzări și popularitate, nu în impactul cultural sau în valoarea artistică autentică.

Ce vrem de fapt

Performanța este încă dorită (declarativ, cel puțin), dar oamenii aleargă de fapt după succes imediat și recompense facile, fără efort deosebit. Comoditatea cognitivă îi împiedică să-și dorească să înțeleagă complexitatea efortului depus, să empatizeze cu sacrificiile făcute și să se inspire din tenacitatea și determinarea adevăraților performeri. 

Trăim, la urma-urmei, într-o societate care nu suportă excepția, iar performanța autentică este o excepție. Performanța nu este democratică, pentru că nu e incluzivă, nu e „pentru toți”, ceea ce atacă niște orgolii, mai devreme sau mai târziu. Ea operează prin excludere, prin selecție și printr-o ierarhie pe care discursul contemporan o mimează doar formal, în timp ce de fapt o detestă. Și atunci să nu ne mirăm că performanța, cu toate sacrificiile pe care le implică ea, este aplaudată doar cât timp rămâne în vitrina aceea simbolică unde poate fi admirată fără să tulbure prea mult ordinea interioară a celor care o privesc.

Sacrificiul presupune renunțare, iar renunțarea contrazice frontal ethosul unei epoci care a făcut din acumulare o virtute și din accesibilitate un drept aproape ontologic.