Oamenii De Lângă Noi

 

Tu știi cine sunt oamenii de lângă tine?

E o întrebare aparent banală...  Poate, până la o vârstă, nici nu ne punem cu adevărat problema asta, pentru că oamenii din jur par o masă relativ omogenă, extremele nu sunt așa vizibile, sufletul e crud încă, nu vede toată mizeria… Și totuși, trăim printre ceilalți, pe unii îi vedem zilnic în diverse contexte, le auzim vocile, le simțim prezențele, suntem afectați de ei și, de la un punct încolo, acești oameni nu mai sunt doar siluete care se perindă prin existențele noastre, ci devin ecouri ale unor tipologii sociale și personale, care uneori provoacă un disconfort tăcut, o neliniște adâncă, pe care cei mai mulți o camuflează sub masca convenienței sociale.

 

Oameni violenți

Vecina de la patru, de exemplu, și-a abuzat copilul de când acesta era în fașă, îl pedepsea pentru greșeli imaginare, pentru nervii ei, îl bătea și îl înjura isteric, se auzea până în stradă, dar… nimeni nu zicea nimic. Paradoxal, în bloc, ea trecea drept „o femeie cumsecade”, care avea și ea „greutățile ei”. Greutăți, desigur, pe care nu trebuia să le judecăm, ci să ne prefacem că nu știm, că nu auzim, că nu vedem, deși fiecare lovitură reverbera în tăcerea complicității. Chipul banal al violenței domestice, ascuns în spatele unei fațade acceptate de toți. 

 

Oameni toxici

Apoi este colegul de la serviciu, „masculul alfa” autoproclamat, ale cărui pretenții de virilitate se manifestă printr-o toxicitate flagrantă. Masturbatorul Gică, dincolo de aparențe, un pierde-vară plin de aere, care visează doar la organul sexual feminin și se crede un cuceritor modern, un degrabă-elogiator al impulsurilor sexuale animalice în oameni, dar care, în realitate, este un plictisit, care practică grooming-ul cu fete foarte tinere și chiar prea tinere, citește din și despre teoreticieni MAGA, este perfect capabil de bârfe, avansuri și chiar hărțuire subtilă (sau mai puțin subtilă) și de alte grosolănii, care crede că femeile sunt bune doar dacă îl distrează, îi flatează ego-ul, dau impresia că sunt disponibile și există pentru plăcerea ochiului său. 

Histrionici și parveniți

”Țoapa de tip nou”, vorba lui Andrei Pleșu, e o altă tipologie foarte des întâlnită. Zgomotoasă, îndrăgostită de propria ei persoană, plină de o agresivitate fudulă, nu se sfiește să invadeze intimități, să creeze povești despre ceilalți, să-și expună viața fără să-i ceară nimeni acest lucru, convinsă fiind că este interesantă pentru toți, un produs al satului românesc, despre care vorbeam AICI, și care, la fel ca foarte mulți alții, migrând la oraș, și-a adus cu ea toate țopârlanismele, curvăsărismele, apoi a învățat să parvină, să manipuleze și chiar să impună codurile sale de comportament.

 

Narcisiști

Să nu-o uităm nici pe individa de la scara de alături, cu pretenții de femeie modernă, total dependentă de propria imagine, pe care și-o construiește cu minuțiozitate, pe măsura ego-ului ei supradimensionat. Singura problemă este că, orice ar face, nu este în stare să se definească prin ea însăși, ci doar în raport cu soțul (”bazat”, desigur), cu familia și cu apropiații care îi sunt apropiați pentru că o flatează suficient de tare și îi amenință amenințată supremația pe care crede ea că o deține. Are o oarecare inteligență socială, la fel ca mai toți ceilalți care-i seamănă, și-a învățat bine lecțiile educației patriarhale, ”s-a prins” devreme că ”valoarea” ei de femeie stă în ipocrizia cu care zâmbește tot timpul pentru a nu le cădea greu la stomac celor care i-ar putea fi de folos. Proiectează un simulacru de inteligență care prinde la cei care stau pe rețele sociale la fel de mult ca ea, și care nu au o problemă că o afirmație pretențioasă, din gura ei, sună la fel de superficial ca o idee din filosofia clasică, rostită cu modulații de Barbie… 

 

Mincinoși

Mai e și familia X, care stă pe aceeași stradă – ”oameni frumoși”, cum se spune, cu copii, cu valori tradiționale, cu toate evenimentele vieții trecute pe la preot, care își maschează propria ipocrizie în ”ritualuri” care dau bine. Nu se sfiesc să dea lecții despre ce este bine și ce este rău – ei, pilonii valorilor morale, care măsoară viețile altora cu etalonul propriei moralități înalte. Ce mai contează că el, capul familiei, își bate nevasta când nu-I vede nimeni, frecventează (chiar din principiu!) alte femei, între picioarele cărora se evaporă toate valorile pe care le predică… La rândul ei, soția, dependentă total de imaginea de familie – și de resursele acesteia, de altfel! -, îl șantajează emoțional în toate felurile, copiii sunt anxioși, depresivi și nimănui nu-i pasă cu adevărat de ei, iar relația lor familială are legătură doar cu o imagine socială și cu diverse dependențe, în niciun caz cu iubirea sau cu respectul.

 

 Relațiile superficiale – între tranzacție și conveniență socială

Cei mai mulți oameni știu ce fel de indivizi au lângă ei, dar se prefac că nu știu, și acceptă fățărnicia, dualitatea, pentru că, într-un fel, acestea fac parte, și pentru ei, din același mecanism de menținere a echilibrului fragil între aparență și esență. Cine vrea să destrame un astfel de echilibru, când le oferă liniștea iluziei că totul este „în ordine”? E mult mai simplu să spui că ”oamenii sunt oameni” și… gata, te-ai scos, nu mai e nimic de făcut.

Majoritatea au fost educați să creadă că așa funcționează lucrurile și, din comoditate, nu și-au mai continuat auto-educația, în așa fel încât să schimbe ceva, nici măcar de dragul copiilor lor, pe care îi expun, la nesfârșit, acelorași tipare.

Tipologii de care vorbeam mai sus – și multe altele! - există peste tot, sunt parte din țesătura socială pe care oamenii o întrețin prin tăcere și complicitate. Fiecare știe cine sunt cei din jur, dar rareori intervine și își asumă responsabilitatea de a spune „Ajunge!”. De ce? Din teama de a fi exclus, din comoditate, din interes. Relațiile oamenilor cu ceilalți sunt adesea foarte superficiale, țesute cel mult din fire de conveniență și condescendență. Majoritatea nu și-i țin aproape pe ceilalți dintr-o dorință autentică de conexiune umană, ci pentru că, într-un fel sau altul, au nevoie de ei. Au nevoie de validare, de informații, de putere – sau mai degrabă de iluzia ei.

A te înconjura de astfel de oameni e o reacție la un tipar social înrădăcinat. Fiecare relație umană devine un schimb, o tranzacție tăcută: îți accept ipocrizia, dacă tu îmi oferi în schimb confortul tăcerii tale. Nu te voi denunța, dacă tu mă vei lăsa să-mi continui, la rândul meu, micile mele minciuni. Și așa, în mijlocul acestui dans penibil, ne pierdem umanitatea, transformându-ne într-un cor de chipuri ce mimează valorile, dar rămân închise în propriile lor măști.

Cine sunt oamenii de lângă tine? Sunt oglinzi distorsionate ale propriilor tale defecte, ecouri ale tăcerilor tale complice. Ești tu, reflectat în fragmente din ei.

În loc să ia atitudine și distanță, cei mai mulți oameni se ascund, la rândul lor, în spatele unor aparențe și își găsesc lejer scuze pentru că procedează așa. Nu le pasă suficient că sunt prizonieri ai autoamăgirilor lor, iar lumea din jur este doar o reflexie fragmentată a ceea ce refuză să vadă în ei înșiși.