Valorile noastre cele de toate zilele
Când îi auzi pe unii cât de bine vorbesc, aproape că ți se face rușine de propria capacitate. Au vocabularul acela perfect al omului moral: principii, valori, merit, responsabilitate, civilizație... Condamnă de rup corupția, cu expresia aceea revoltată care îi face să pară că și-ar da și sângele pentru binele public. Se revoltă împotriva imposturii, a nepotismelor, a sărăciei, împotriva celor care „se descurcă” prin relații, combinații și favoruri obscure. Dacă i-ai asculta într-o cafenea, fără să-i cunoști, ai avea cu siguranță impresia că România încă mai produce cetățeni capabili să țină dreptatea pe umeri ca pe o cruce personală.
Toate bune și frumoase, dar adevărata conversație începe abia când contextul se schimbă și se relaxează. Evident, nu e vorba de conversația oficială, lustruită pentru exterior, ci de cea din spatele costumului verbal; aceea care apare când oamenii cred că sunt „între ai lor”, când dispare nevoia de spectacol moral și începe sinceritatea aceea comodă și murdară, acoperită de hăhăieli complice. Atunci îi auzi admirând exact ceea ce, mai devreme, condamnau teatral.
„Măi… omul e deștept, a știut să se descurce.”
„Nu ajungem nicăieri dacă rămânem corecți.”
„De ce să nu profităm, suntem noi mai proști?”
„Și tu ai face la fel dacă ai avea ocazia.”
Frazele astea aparent banale reflectă spălarea morală colectivă, deoarece ele nu doar normalizează mizeria, ci transformă lipsa de caracter într-o presupusă lege naturală - ca și cum integritatea ar fi o anomalie biologică, iar compromisurile, habitatul firesc al speciei.
Și stai acolo ca prostu`, ascultându-i cu o senzație difuză de greață ridicându-se în tine, și conștientizând că oamenii aceștia nu îi mint doar pe ceilalți, ci se mint mai ales pe ei înșiși. Pentru că majoritatea nu trăiesc în contradicție accidentală cu valorile lor, ci într-o permanentă negociere cu propria imagine. Pe ei nu moralitatea îi preocupă, ci faptul că vor tare de tot să fie percepuți ca morali, în contexte în care acest lucru le este util. Diferența este enormă.
Omul cu adevărat principial suportă costuri. Pierde oportunități. Deranjează. Devine incomod. În schimb, moralistul decorativ vrea doar beneficiile de imagine ale principiilor, nu și consecințele lor. El condamnă corupția până în clipa în care corupția îi rezolvă o problemă, detestă „pilele” până când odrasla lui are nevoie de „o intervenție” și disprețuiește impostura de nu mai poate, până când impostorul îi poate deschide o ușă…
Uriașa majoritate a celor care se declară scârbiți de sistem nu sunt împotriva sistemului, ci doar frustrați că nu ocupă un loc suficient de avantajos, în interiorul lui.
Iar asta se simte în detalii, în felul aproape tandru în care povestesc despre cineva „care a fentat”, în admirația mai mult sau mai puțin mascată pentru escrocii sofisticați, pentru cei care „au făcut bani”, indiferent cum. Societatea în care trăim condamnă verbal hoția, dar fetișizează la scară largă succesul obținut prin ea. Și exact asta este schizofrenia morală reală.Oamenii nu îi urăsc cu adevărat pe cei corupți, ci pe aceia care nu împart suficient, care nu îi includ și pe ei la masă.
Restul e teatru.Și ce teatru! O republică întreagă de oameni care își construiesc identități morale din fraze memorate, în timp ce valorile lor reale ies la suprafață în momentele de relaxare, ca igrasia de sub un perete. Îi vezi devenind brusc indulgenti cu exact comportamentele pe care le demonizau în public, ba chiar aproape admirativi.
În adâncul lor mic și întunecat, șmecheria nu este, de fapt, imorală; este considerată inteligență aplicată.
Și atunci, să nu ne mai prefacem că ne mirăm că omul disprețuit social nu este hoțul, ci fraierul corect, adică cel care respectă regulile fără să câștige nimic din asta. Acela provoacă iritare autentică, fiindcă pare suspect. Un om care nu profită? Care nu „se bagă”? Care nu „se scoate”? Ceva trebuie să fie în neregulă cu el, ca să nu mai vorbim de faptul că are potential să fie o amenințare la adresa ”deștepților descurcăreți”.Încă ne mirăm?
Corupția mare nu apare din neant, ca o ciupercă toxică răsărită accidental în vârful statului. Ea crește lent din milioane de mici complicități morale, din glumele tolerate, din admirațiile rușinoase, din relativizările zilnice, din eterna filosofie de birt conform căreia „toți fac la fel”, așa că de ce să nu facem și noi, dacă putem? Liderii corupți și ticăloși nu cad din cer peste societăți inocente – bietele de ele… Ei sunt efectiv versiunea lor amplificată și oficializată.Oamenii mint într-un asemenea hal, încât de multe ori nici nu se mai obosesc să camufleze contradicțiile. Vorbesc despre onoare cu aceeași gură cu care justifică abuzul, se declară revoltați de impostură, apoi devin aproape afectuoși când impostorul le oferă un avantaj, au discursuri bombastice despre merit, dar propriul lor parcurs este plin de scurtături pe care le-au căutat întotdeauna cu o tenacitate care ar fi admirabilă dacă n-ar fi atât de mizerabilă.
Principiile au fost transformate în obiecte decorative, în accesorii sociale, în haine bune pentru conversații publice. Ceva ce porți ca să pari civilizat, nu ceva după care trăiești când nimeni nu te vede…Pentru toți aceștia, prezența unui om coerent funcționează ca o oglindă, arătându-le diferența dintre valorile declarate și valorile practicate. Iar ei nu suportă oglinda. Preferă vitrina… Nu vor să-și vadă mizeria, vor doar să afișeze imaginea potrivită și, mai ales, să trăiască într-un mod care să le aducă beneficii de imagine cu orice preț, dar în rest să nu-i coste nimic.