Ce Nu Ne-au Învățat Poveștile Copilăriei

Nu mi-a fost niciodată greu să înțeleg de ce unii oameni fac rău. Însă mi-a fost foarte greu să înțeleg altceva: de ce, după ce fac rău, par să meargă mai departe cu atâta ușurință. De ce omul care a umilit, manipulat, agresat, distrus, pare să fie în continuare înconjurat de lume, de rude, de prieteni-colegi-camarazi sau ce-or fi ei, de admiratori și de oportunități, în timp ce cel care a încasat loviturile rămâne, adesea, singur, încercând să înțeleagă ce i s-a întâmplat, cheltuind timp prețios și suflet?

În copilărie ni se livrează o mitologie morală teribil de simplificată. În povești, răul este pedepsit. Personajul negativ sfârșește izolat, detestat, înfrânt. Personajul bun, dimpotrivă, găsește sprijin, iubire, apreciere colectivă și recunoaștere.

Numai că realitatea nu pare să fi citit aceste povești...

În realitate, agresorul este adesea un foarte bun administrator al aparențelor. De altfel, aceasta este chiar una dintre condițiile succesului său... Nu poți agresa oameni vreme îndelungată fără să înveți să gestionezi imaginea pe care o proiectezi în exterior, la fel cum nu poți manipula fără să înveți să seduci, să te faci plăcut, pentru a putea înșela aparențele.

Victima, în schimb, nu dezvoltă aceleași competențe.

Diferența dintre cel care investește energie în relații pentru a obține validare și cel care investește energie în supraviețuire este că primul are tot timpul să-și construiască rețele sociale, în timp ce al doilea încearcă din răsputeri să-și țină capul deasupra apei.

Agresorul pare de multe ori foarte bine integrat. În definitiv, nu el este cel obligat să își consume nopțile întrebându-se de ce suferința sa este atât de nesemnificativă încât primește doar invalidare socială constantă; nu el este cel nevoit să reconstruiască bucăți sparte din propria identitate și nu el este cel care își pierde ani întregi încercând să distingă între vină și responsabilitate și să conștientizeze abuzul trăit.

Pentru victimă, trauma nu este un eveniment care se termină atunci când agresiunea încetează, ci este chiria pe care continuă să o plătească mult timp chiar și după ce a plecat departe de agresor.

Iar asta nu este totul.

Oamenii sunt atrași de cei care emană siguranță, chiar și atunci când acea siguranță este artificială. Iar agresorii au adesea o capacitate remarcabilă de a părea siguri pe ei, iar asta nu pentru că ar fi sănătoși emoțional, ci pentru că îndoiala de sine nu îi consumă. Ei nu își analizează permanent propriile alegeri. Nu își pun sub microscop fiecare reacție. Nu dezvoltă obsesiv scenarii alternative generate de discrepanța dintre răul interior pe care îl resimt și reacția socială de minimizare constantă și agresivă a suferinței lor.

Victimele, dimpotrivă, devin deseori experte în autoanaliză, și, paradoxal, tocmai această capacitate care le face mai lucide le face și atât vulnerabile social. În timp ce agresorul poate declara cu cea mai mare seninătate că nu a greșit cu nimic, victima poate ajunge să se întrebe, în timp ce sufletul și identitatea i se sfâșie, dacă nu cumva problema este ea însăși.

În fața lumii, certitudinea este mai convingătoare decât adevărul. Adevărul vine cu multe ezitări, cu nuanțe și cu contradicții. Certitudinea vine cu voce puternică și cu spatele drept. Oamenii le confundă frecvent, pentru că această confuzie le este comodă.

În plus, trauma nu este o experiență spectaculoasă pentru cei din jur. În filme, suferința este dramatică, este fotogenică, însă în viața reală, ea este repetitivă și se transformă rapid în oboseală, anxietate, neîncredere și retragere. Devine incapacitatea de a participa la conversațiile obișnuite despre vacanțe, viața cotidiană cu banalitățile ei, atunci când în interiorul tău se desfășoară un proces de demolare...

Oamenii pot empatiza cu problemele altora pentru scurt timp. Când vine vorba să înțeleagă consecințele unor traume răsfrânte pe ani întregi, lucrurile se schimbă radical. Și astfel, victima descoperă mai devreme sau mai târziu că este singură, și că trebuie să aibă grijă, altfel ceilalți se plictisesc de efectele abuzului pe care nu știe sau nu poate să le ascundă.

La un moment dat, lumea transmite un mesaj implicit: ai suferit suficient, acum ar trebui să fii bine. Iar dacă nu ești bine, problema începe să fie percepută ca fiind a ta.

Între timp, agresorul își vede liniștit de viață.

Agresorul este rareori învins moral, fiindcă societățile funcționează mai degrabă pe baza confortului social decât pe baza adevărului moral. Un om agreabil, amuzant, carismatic și util grupului - indiferent de calitate lui umană - va fi aproape întotdeauna preferat unui om rănit, care le amintește tuturor că există lucruri pe care ar fi mai comod să nu le vadă.

Suferința nu acordă automat prestigiu moral și nici nu generează solidaritate colectivă, dimpotrivă; de cele mai multe ori îi sperie pe ceilalți, fiindcă prezența victimei introduce o întrebare incomodă: dacă i s-a putut întâmpla ei, ni s-ar putea întâmpla și nouă. Și cei mai mulți preferă să rezolve această anxietate într-un mod simplu: nu contestând agresorul, ci distanțându-se de victimă, prefăcându-se că nu știu, că nu văd. Dacă victima este percepută drept exagerată, dificilă, prea sensibilă sau incapabilă să treacă peste problemele ei, atunci lumea își poate păstra iluzia confortului emoțional și a controlului.

Adevărul este costisitor. Obligă la poziționare. Cere curaj.
Adevărul poate strica relații, alianțe, confort și avantaje personale.
În schimb, tăcerea este ieftină și confortabilă ca o moralitate de duminică.

Din acest motiv, agresorul poate continua liniștit să râdă. Uneori la propriu, alteori doar prin felul în care își trăiește viața. Prin imaginea proiectată de om fără griji, împlinit, prin cercurile sociale pe care și le construiește ostentativ și, la modul general, prin ușurința cu care își ocupă locul în lume.

Iar victima privește toate acestea și se întreabă unde este dreptatea, chiar dacă întrebarea aceasta pornește de la o premisă greșită. Iar asta deoarece lumea nu distribuie aprecierea, popularitatea, succesul ori iubirea după criterii morale. În realitate, acestea circulă după alte reguli, mult mai indiferente la ideile din povești despre merit și vinovăție.

Probabil că una dintre cele mai dureroase descoperiri ale maturității este tocmai aceasta: faptul că răul nu primește automat exil social, după cum nici suferința nu produce automat solidaritate. De multe ori, omul care a distrus vieți va fi înconjurat de râsete, iar omul care a încercat să-și adune fragmente din sine ca să se reîncropească traversează suferința singur.

Nu e vorba că unul a câștigat și celălalt a pierdut. Nu. Însă victima este obligată să străbată, pas cu pas, un teritoriu pe care agresorul l-a părăsit de mult fără să-l curețe de ruine. Iar ruinele au întotdeauna prostul obicei de a rămâne grija celui peste care s-au prăbușit.