Mediocritatea - Noua Excelență

Mediocritate. Insuficiență de spirit și de merit. Limitare. Supraestimare. Comoditate. În cadrul social în care trăim în prezent, asistăm la o fenomenologie complexă ce relevă ascensiunea unei forme subtile de dominație: un soi de dictatură a mediocrității. Această metaforă ilustrează pur și simplu subtilitatea și omniprezența mediocrității în țesătura socială contemporană.

Într-o eră a informației atât de larg răspândite și a accesului la cunoaștere vastă, mediocritatea își croiește drumul către o hegemonie mai mult sau mai puțin discretă. În loc să celebrăm competența și expertiza, asistăm la o încoronare a banalului și a superficialității.

De ce este acest lucru posibil și cum am ajuns aici? Ei bine, cu siguranță nu peste noapte și nici din cauza vreunor regimuri politice, ori a unor generații în cârca cărora e întotdeauna mai comod să punem toată vina.

Faptul că am ajuns să înălțăm mediocritatea și ignoranța la statutul de normă acceptabilă este o consecință culturală care ține de mentalitatea pe care au dezvoltat-o oamenii pe meleagurile astea, de-a lungul timpului, o consecință a comodității oferite de superficialitate și a lipsei de dorință de a ne aventura în abisurile cunoașterii profunde, în auto-explorare… ce să mai vorbim de auto-depășire și chestii din astea cu care de ce dracu` să ne batem capul, că viața-i scurtă, iar noi avem treabă să fim idioți, să ne purtăm ca niște maimuțe proaste care se hlizesc una la alta sau își dau palme, să nu ne facem probleme fiindcă ne stricăm karma, să nu fim cerebrali că părem lipsiți de umor - și așa mai departe.

Societatea modernă, desigur, are și ea vina ei, fiindcă a promovat o cultură ce privilegiază rapiditatea, gratificarea imediată și sentimentele superficiale, în detrimentul introspecției și explorării.

Cine mai are ochi să observe nu are cum să nu vadă că, la tot pasul în ziua de azi, expertiza și competența sunt marginalizate sau chiar ignorate, în defavoarea carismei efemere sau a popularității mai mult sau mai puțin mediatice. Este o ironie amară că oamenii preferă – mulți în mod cât se poate de conștient! - să asculte sfaturile autoproclamatelor „voci autorizate” de pe rețelele de socializare sau din jurnalismul aservit, de scandal și așa mai departe, să fie captivați de teoriile conspiraționiste care se propagă cu rapiditate, sau să se lase ”hipnotizați” de tot felul de persoane care afișează doar o imagine fără esență – sau cu o extrem de superficială aparență de spirit...

 

 În plus, nu mai există cu adevărat o diferență între un om sensibil și educat, și un impostor care mimează erudiția pentru că lumea de azi îi permite lejer acest lucru.

Nici sistemul de învățământ nu mai reușește să își îndeplinească misiunea fundamentală de a promova cunoașterea și înțelegerea, iar asta pentru că sistemul de învățământ nu este vreo entitate distinctă, ci o reflexie a societății, cu tarele și politicile ei.

Eșecul educației, nu doar a celei formale, ci și a celei informale, se reflectă într-o lume în care indivizii au foarte multă încredere în ei, foarte multe răspunsuri și certitudini, foarte multe pretenții de la ceilalți și foarte puține de la propria persoană. 

Este un paradox al educației contemporane, în care elevii sunt expuși unui model de comportament și gândire care nu promovează înțelegerea profundă și respectul pentru cunoaștere, ci mai degrabă perpetuează superficialitatea și banalitatea. Și ca să nu ne înțelegem greșit, lucrul acesta nu se întâmplă doar pe băncile școlii, ci începe mult mai devreme. 

In ciuda abordărilor actuale, scoala nu are misiunea principală de a educa, ci ea mai degrabă formează, pentru a integra cumva individul în generația din care face parte (și nu e vorba aici exclusiv de integrare profesională, cum iarăși greșit se pune problema, ci este mai degrabă o experiență, o ”degustare” a vieții care urmează, cu ritmul și consecințele ei, la nivel mai redus).

Pe de altă parte, viața nu începe în școală, și este plină lumea de părinți mediocri și submediocri, care sunt la ani lumină depărtare de a fi ghizi înțelepți ai viitorului copiilor lor. Societatea actuală însă îi protejează, îi validează și nu îi responsabilizează aproape deloc, ba dimpotrivă, le cultivă nejustificat autoimportanța.

Pentru mulți, actul de a deveni părinte este sinonim cel mult cu un soi de realizare personală, dar și cu o infailibilitate ipotetică și auto-atribuită în toate domeniile, de la științele educației până la filosofia vieții, precum și cu un monopol - la fel de auto-proclamat - asupra unei așa-zise înțelegeri ”adevărate” a lucrurilor. Toate ca toate, dar detaliul care scapă este că lumea întreagă este formată din oameni care, în proporție izbitor de mare sunt și părinți, adică ființe cu capacități pe care și le consideră superioare, și cu toate acestea, lumea, iată, e în continuare plină de violență, răutate brută, războaie, și este de asemenea o pepinieră de mediocritate perpetuă.  Și atunci, unde e dușmanul de fapt?

Dar cine să vadă toate astea? Și cine să-și asume o abordare modestă și deschisă în ceea ce privește propria cunoaștere și dezvoltare, când e mult mai apetisantă perspectiva construirii unei imagini sociale puternice și glamuroase?

Mediocrii sunt relaxați, lumea este a lor. N-are rost să își bată capul cu responsabilități pentru lipsa lor de de progres, de profunzime sau de etică.

În ziua de azi, un individ care alege să își petreacă timpul cu oameni de slabă calitate sau pe platforme de social media, consumând conținut frivol, deteriorându-și sănătatea și performanțele academice, ei bine, un astfel de individ are aceleași drepturi ca un om care și-a dedicat timpul și energia pentru a-și perfecționa cunoștințele, nivelul de înțelegere și abilitățile, prin perseverență și muncă asiduă. Și nu doar că are aceleași drepturi, dar nu mai sunt evidențiate diferențele, pentru că nu prea mai are cine să le evidențieze, astfel încât, de multe ori, indivizii mediocri reușesc și ajung chiar să fie mai bine văzuți decât oamenii care au o anumită valoare. Asta deoarece uniformizarea privilegiilor și a recompenselor subminează incitarea la excelență și la realizarea potențialului individual. În loc să încurajeze performanța și efortul personal, această mentalitate îi exonerează pe cei mediocri de responsabilitatea pentru propria lor stagnare, aruncând vina mereu pe umerii altora.